Editorial in Romania libera, candva in vremea guvernului Vacaroiu...
Criza de autoritate, Octavian Paler
Un ministru din guvernul Vacaroiu (e vorba de ministrul transporturilor) a facut o declaratie antologica: ”Ma doare in cot daca are sau nu cineva incredere in mine, legea e lege si trebuie respectata”. Suav mod de a ne convinge ca legalitatea nu e facultativa! Se pare ca in complexele lipsei de autoritate se naste relativ usor insolenta de a da cu tifla opiniei publice. Sa trec, insa, peste asta. In fond, bunul simt e in suferinta si prin alte palate ale Puterii. Sa ma opresc la ”legea este lege si trebuie respectata”.
Sigur ca trebuie respectata. Numai ca, departe de a se incheia aici discutia abia trebuie sa inceapa. Toate fanfarele regimului canta de cateva zile aceeasi arie: greva mecanicilor de locomotiva a pus in pericol statul de drept. Ceea ce vor sa acopere ele e o grava criza de autoritate, reala si primejdioasa, intr-adevar, dar cine a creat-o? Cine a provocat actuala exasperare din tara? Suntem, oare, victime ale unei isterii colective care ne face sa nu putem suporta cu seninatate actualul regim? Sau suntem victimele traumatismelor si dezamagirilor pe care o putere corupta si mediocra ni le-a impus? O putere care n-a inteles nici macar faptul elementar ca e de prost gust si imprudent sa ne spuna, cum au facut-o unii din ministrii guvernului Vacaroiu, ca nu noi, romanii, am inventat coruptia, deci de ce sa ne plangem? Trebuie, nu-i asa?, sa ne obisnuim cu putrefactia institutiilor publice asa cum s-au obisnuit altii. La noi, strazile au inceput sa se umple de cersetori. La noi, 80 la suta din populatie traieste la nivelul saraciei. Nesiguranta devine endemica, umilitoare. In aceste conditii, coruptia e mai mult decat imorala. E obraznica, revoltatoare, cinica. Ea insulta mizeria. Exaspereaza. Si e limpede ca nu celor care si-au pierdut increderea trebuie sa li se reproseze cand o autoritate nu mai inspira incredere. In plus, ”legea este lege”, dar este lege pentru toti. Si pentru guvernati. Si pentru guvernanti. Adica, presedintele tarii isi poate permite sa incalce Constitutia (cum a facut-o) si sa nu se intample nimic? Ministrii corupti isi pot bate joc de lege, fara sa se intample nimic? Ce concluzie se poate trage din asta? Una singura. Ca legea e considerata un instrument al Puterii, nu un contract social, ca ”statul de drept”, in viziunea actualului regim, e in serviciul unui singur partid. In realitate, primii care au discreditat legalitatea au fost guvernantii si, daca ar trebui maturati cei care au subminat temeliile statului de drept, maturatul ar trebui inceput in saloanele Puterii.
Apoi: s-a asteptat cineva ca brava noastra Curte Suprema de Justitie sa dea un alt verdict in privinta grevei mecanicilor de locomotiva? Banuiesc ca nimeni. Nu discut aici temeinicia sau netemeinicia verdictului. Problema e alta. Noi n-am aflat de la Montesquieu ca, in lipsa separatiei puterilor, nu se poate vorbi de un stat de drept. Am inteles-o din ceea ce am trait. Am vazut cu ochii nostri cum puterile care, in mod normal, trebuiau sa se limiteze una pe alta si sa se impiedice arbitrariul au fost, pe rand, confiscate, aservite, de partidul unic intr-o ”democratie populara”, scuturata de praf, acum, si renovata de ”partidul democratiei sociale”. Incat ma inteles foarte bine de ce Ion Iliescu si ai sai s-au opus cu inversunare inscrierii explicite in Constitutie a principiului separatiei puterilor. Sub vorbaria despre democratie se ascundea teama de democratie. Blocajele de gandire sau alte motive nu le permiteau sa conceapa un stat in care Justitia sa fie independenta. De asemenea, noi n-am aflat de la altii ca faradelegea poate pleca uneori de la lege. Am vazut destule orori savarsite ”legal”. In consecinta, aveam nevoie sa ni se redea increderea in dreptate, nu sa ne vonvingem, din nou, ca democratia poate fi caricaturizata.
La drept vorbind, criza de autoritate e o prelungire directa si logica a crizei Puterii. Iar o Putere fara autoritate morala ajunge, in mod fatal, sa ridice tonul si sa-si demonstreze cu ifose incompetenta.
Întâia iubire
Scrisoare domnului Unamuno
Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară
această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putedre, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monede de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă.
Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de
vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am
amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva
motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. ªi,
între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca
lucrurile. Am aflat că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. ªi e mai bine să nu amân.
Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu
poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate
birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument
contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno,
să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră
pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-au dispreţuit niciodată, chiar când am greşit
îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat
într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale.
Bine-nţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l
compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii
care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel
puţin când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar
noi nu vom vorbi de compasiune, ci de orgoliu.
Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât
dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în
căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe
hidalgii raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să
discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântului bunului Cavaler trebuie să
răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu
lovituri de lance. ªi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor care ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. ªi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor... Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar câmd acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: "Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi nici un dictator în lume dispus să părăsească puterea." Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: "Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului." ªi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom
ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu
trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai
urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată?
N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne
răspundă.
Mai ales că noi n-am pretins vreodată că Don
Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu
minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. ªi să ne spună detractorii Cavalerului
nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. ªi dacă nu vor şti, să le explicăm noi... Să presupunem, aşadar, că Don Quijote
vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se
întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că
banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care
trebuie să lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho
Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum
a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în
care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât
batjocura celorlalţi? ªi ce sunt aceste arme stupide pe care
le ţine în mâini? ªi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să
coboare... Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte
singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se
îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest
scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul...
(Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în
apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii
Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deco,
se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. ªi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) ªi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie "În căutarea timpului pierdut". Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convigem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nici o iluzie în legătură cu nemurirea... Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. ªi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. ªtim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. ªi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru. Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când înceteaza să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc, de fapt, moartea.
Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez
pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci
străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a
ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi
suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac
împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul
şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în
adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările,
halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele
după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru
nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale
pustiiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa
când strigă, din strigătul său se înalţă piramide.
Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care
ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote;
acolo n-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea
Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor.
Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi
am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce
urmărea ielele singurătăţii prin deşert.
Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu
pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au
ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nici o
însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate
covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea
consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva
piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt
goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva
morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei.
Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o
problemă de morală. ªi, oricum, acesta nu e locul cel mai
potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă
îi aud pe sceptici ricanând din nou: "Nici o piramidă n-a
salvat până acum un om de la moarte". ªi nu m-aş mira să-i
aud punând fel de fel de întrebări veninoase. "Din moment
ce mumiile îngropate în ele nu mai există. nu înseamnă
că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că
au fost înălţate în zadar?" Ridicând asemenea obiecţii,
ei ne dovedesc încă odată că n-au priceput nimic din
frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia
nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile.
N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească
liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze
că nu totul se întoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere
mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii
n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. ªi oare
trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? "Sunt monumentul unei iluzii", vor ocoli
răspunsul duşmanii Cavalerului. ªi pentru prima dată vor
spune astfel, fără voiaa lor, un lucru adevărat. Aşa este,
piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a
supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită
acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub
copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva de Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.
Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut
ultimul an din viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să
facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce
înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat
regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru
alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă
se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi.
Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul
Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva
bunul Cavaler şi-a fixat el însuţi pe faţă această mască de
piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce
înfloresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic
împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un
răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. ªi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. ªi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci, împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenunchiată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie "Lasciate ogni speranza".
ªi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.
Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede
limpede că nu negaţia era rostul lui. Îmi place să visez că
într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-idezlege de beţia deznădăjduită de a spune "nu". Căci abiaatunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. ªi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată.
Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de
trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.
Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, că toţi singuraticii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. ªi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să
vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou
steaua strălucitoare şi sonoră a celor singuri şi totuşi
solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.
A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai
frumoasă din noi. ªi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". ªtim şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. ªi ne-a învăţat că nici o îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: "sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri, nici nu au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii..."
În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca
scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit cămoartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile gâunoase s-au amestecat
cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublumului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. ªi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma.
Dar cine mai are nevoie de Don Quijote?, ne strigă
scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte.
ªi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului.
Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va fi
cel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch,
căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: "Vedeţi
steaua aceea?" "Nu", a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. "Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii." Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să
cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua
strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom
urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria
şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu
atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.
avocatnet.ro explicăm legislația
Gabriela Monica Ionescu, Consultant fiscal
ContSters74561 
MIHAI GRIGORE