In memoriam Octavian Paler

Focul

din volumul: Scrisori imaginare


Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit
focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mîinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva
cenuşii,
când vulturii coboară în noi
şi ne temem.

Relativismul moral - Octavian Paler


(...) În „Revolta maselor”, Ortega y Gasset zicea că politicianul face ca lucrurile să fie din ce în ce mai confuze, în timp ce intelectualul se străduieşte să le facă mai limpezi. Problema e dacă noi corespundem acestei caracterizări. Uneori am nişte îndoieli, deoarece există un anumit relativism moral chiar în rândurile noastre, ale intelectualilor, ceea ce mi se pare grav şi periculos. Voi da câteva mostre de relativism moral. Prima la care mă gândesc este transformarea echidistanţei în superstiţie, absolutizarea ei. Fără îndoială, nu poate exista justiţie adevărată fără neutralitate politică, nu poate exista presă independentă fără ca ea să fie deasupra partidelor (...)
(...) Mă întreb, însă, dacă poate exista echidistanţă între bine şi rău, între minciună şi adevăr, dacă poate exista echidistanţă când primul-ministru al României minte că trăim din ce în ce mai bine, în timp ce trei sferturi dintre români trăiesc la nivelul sărăciei sau sub nivelul sărăciei. După părerea mea, există şi echidistanţe indecente. Un alt relativism moral, mai subtil, dar şi mai vinovat, se revendică din moderaţie”, din dispreţul pentru orice implicare prea activă, prea categorică. Nu înţeleg, între altele, cum e posibil să se spună şi să se scrie că anticomunismul este un fel de comunism întors pe dos. Cum ar suna, oare, dacă aş spune că antifascismul este un fascism întors pe dos? Nu înţeleg de ce există intelectuali, şi din ce motive o fac, care nu vor cu nici un chip să pună pe acelaşi plan comunismul şi fascismul. Auzim, apoi, de multe ori că morala e treaba moraliştilor, în timp ce politica cere realism. Desigur, politica este, cum se spune, arta posibilului. Dar asta nu legitimează dreptul intelectualului de a dispreţui morala în numele realismului”. Chiar prin definiţie, partid înseamnă parte”. Deci un politician reprezintă, ilustrează, o jumătate de adevăr. În ultimă analiză, politica unei ţări este reprezentată de jumătate de Opoziţie, jumătate de Putere şi de-abia împreună ele formează un întreg. Intelectualul trebuie să năzuiască, însă, la adevărul întreg. De aceea, n-are voie, cred, să dispreţuiască morala, să spună că morala este ceva desuet, anacronic. Nu sunt pentru o morală posomorâtă, dar fără valori morale ajungem la o societate care s-ar întemeia pe neobarbarie. Dacă o politică bazată riguros pe morală este o utopie, o politică imorală este de neacceptat. Unii intelectuali îşi justifică apatia, dezgustul, detaşările prin ceea ce se vede, prin ceea ce se întâmplă. Chiar şi eu am avut de multe ori tentaţia să renunţ să mai fac gazetărie. Să mă întorc la manuscrisele mele. Dar îmi dau seama că dezgustul pe care îl trăim şi care ne copleşeşte lucrează din nefericire în favoarea celor care au creat acest dezgust. În concluzie, aş zice că în Est, deci şi la noi, totul este politică, inclusiv fuga de politică.

Despre dragoste

de Octavian Paller

(...) Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori, din ambele motive. Insa, de cele mai multe ori, uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…

Undeva spre limita disperării, eu am găsit totdeauna speranţa.

Sunt liber pentru că nu mă tem să iubesc ceea ce va muri.

N-am înţeles că tot ce nu am iubit la timp, am pierdut.

Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil.: “azi” devine “ieri” şi umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit.În clipa aceea a devenit melancolic şi a descoperit regretul.Dar era prea târziu.

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. ªi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…
Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simţim ne simte. Ceea ce nu ne lipseşte ne aparţine.

Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice.

În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.

Fiecare are dreptul la dezamăgire.

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată

Vino, să pot regăsi drumul spre mine.

Singurătate
Voi care vă întoarceţi acasă
şi după ce-aţi închis uşa
spuneţi “bună seara”
voi nu ştiţi ce-nseamnă
să intri pe o uşă tăcând.

Am lasat in urma atatea mari si greseli
incat ma intreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuscari pentru a invata sa iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
... Trebuiau, poate.

Trebuia poate sa fim mai intai vinovati
pentru a invata sa iubim.
Trebuia sa gresim
pentru a cunoaste sfarsitul greselii
si poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul sa spuna
ca stiu totul despre iubire si tarm.

Nimeni nu va cunoaste vreodata mai bine ca noi
Ce inseamna iubirea, pentru ca nimeni
n-a pierdut-o si n-a visat-o ca noi.
Pentru ca nimeni n-a trebuit sa taca mai dureros decat noi
cu speranta ca intr-o zi vom striga:
iata tarmul!
Pentru ca nimeni n-a privit ca noi steaua prafoasa a singuratatii
luminandu-ne mainile in vreme ce ne-acopeream ochii ca sa ne-aducem aminte mai bine.
Si iarasi cerul asa cum il stiu, stralucind dupa ploaie,
si ma intreb, poate, pentru ultima oara.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot rascumpara
decat iubind si mai mult tarmul pe care stau si visez ca voi ajunge intr-o zi?
Si mai ales de ce suntem noi vinovati ca toate acestea au fost?
Cand eu n-am vrut decat sa raman credincios.
Cand noi n-am vrut sa fim decat asemenea pasarilor
carora nu le pasa nici de zei, nici de timp.

Octavian Paler