Obligatia de a face in noul cod civil

În NCC, obligatia de a face este tratata in cadrul art. 1528 care poarta chiar aceasta denumnire, respectiv "executarea obligatiei de a face". De asemenea, un alt caz in care se poate cere obligatia de a face in sensul promisiunii de vanzare si promisiunii de cumparare sunt prevederile art. 1669, potrivit carora cand una din partile care au incheiat o promisiune bilaterala de vanzare refuza, nejustificat, sa incheie contractul promis, cealalta parte poate cere pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de contract, daca toate celelalte conditii de validitate sunt indeplinite. Aceste dispozitii se aplica in mod corespunzator in cazul promisiunii unilaterale de vanzare sau de cumparare. Acest lucru deoarece promisiunea de a contracta este intotdeauna un antecontract al carui obiect este reprezentat de o obligatie de a face, respectiv incheierea ulterioara a contractului.
In situatia in care obiectul acestei promisiuni, fie ea bilaterala sau unilaterala il constituie un imobil, acestea pot fi intocmite atat prin act sub semnatura privata cat si prin act autentic, respectiv la notar. Din motive lesne de inteles este de preferat ca promisiunea de a instraina un imobil sa fie incheiat prin act autentic. Un avantaj foarte mare al acestui mod de a incheia o promisiune este acela ca, actul autentic se bucura de o prezumtie de autenticitate care are ca efect o invesare a sarcinii probei, astfel incat cel care invoca un act autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine persoanei care contesta exactitatea sau autenticitatea inscrisului. Antecontractul incheiat in forma autentica poate fi inscris in cartea funciara si, ca urmare, in cazul neexecutarii promisiunii, in vederea garantarii restituirii avansului dat se inscrie in favoarea promitentului cumparator un drept de ipoteca legala asupra imobilului care face obiectului promisiunii.