Termen tehnic

Perimarea este definită în doctrină ca fiind sancţiunea procedurală ce determină stingerea procesului în faza în care se găseşte, datorită rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp, prevăzut de lege .

Din dispoziţiile art.248 C.proc.civ. rezultă că pentru a interveni perimarea trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) instanţa să fi fost învestită cu o cerere prin care s-a declanşat judecata în primă instanţă sau într-o cale de atac;
b) cauza să fi rămas în nelucrare din vina părţii;
c) cauza să fi rămas în nelucrare timp de un an în materie civilă sau timp de şase luni în materie comercială.

Prin „rămânerea cauzei în nelucrare” se înţelege că înăuntrul termenului stabilit de lege nu s-a îndeplinit nici un act de procedură în vederea judecării ei .
Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii.

In speta, daca cererea de chemare in judecata a ramas in nelucrare timp de 1 an de zile din cauza reclamantului, atunci instanţa din oficiu sau la cererea părţii interesate poate invoca exceptia perimarii.

Potrivit art.254 alin.1 C.proc.civ., perimarea are drept urmare că toate actele de procedură făcute în acea instanţă nu-şi produc efectele.
Pe baza acestor dispoziţii, s-a apreciat că principalul efect al perimării constă în stingerea procesului, în faza în care se găseşte, împreună cu toate actele de procedură efectuate în acea instanţă, părţile fiind repuse în situaţia anterioară .