Pactul comisoriu de grad IV - decizie ICCJ - RIL?

Poate te ajuta speta aceasta :
Pactul comisoriu, din contractul de închiriere, privitor, în speţă, la rezilierea de drept după neplata timp de trei luni a chiriei şi a cotei părţi din cheltuielile comune de întreţinere, operează numai pe durata contractului încheiat pe o perioadă, iar nu şi după ce, prin tacita relocaţiune, reglementată prin art. 1437 C. civ., contractul este considerat a fi fără termen, în sensul rezultând din art. 1452 din acelaşi cod.
( Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5770 din 21 octombrie 2004)

Prin decizia civilă nr. 897/A din 15 aprilie 2004, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de reclamanta Regia Autonomă de Gospodărire Comunală şi Locativă Gherla împotriva sentinţei civile nr. 1645 din 9 decembrie 2003 a Judecătoriei Gherla, a admis acţiunea reclamantei împotriva pârâtului M.L. a constatat rezilierea contractului de închiriere nr. 517 din 30 ianuarie 2001 şi a dispus evacuarea pârâtului din căminul de nefamilişti precizat în acţiune.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut că greşit Judecătoria a respins acţiunea pentru constatarea rezilierii de drept a contractului de închiriere şi de evacuare a pârâtului cu toate că acesta a recunoscut că nu a achitat chiria din ianuarie 2003 şi cheltuielile de întreţinere din luna aprilie 2002, iar contractul cuprinde clauza rezilierii de plin drept a acestuia, în cazul neachitării chiriei şi cheltuielilor de întreţinere, timp de 3 luni consecutiv. (Judecătoria a considerat că neplata nu se datorează culpei pârâtului a cesta aflându-se în imposibilitate fortuită de plată, având un venit de numai 740.000 lei lunar)
Recursul declarat de pârât este fondat, pentru următoarele motive:
La data de 17 ianuarie 2001, s-a încheiat între reclamanta şi pârât contractul de închiriere nr. 517 din 30 ianuarie 2001. Termenul prevăzut al locaţiunii era de un an iar contractul cuprindea şi un pact comisoriu de gradul IV, în sensul că rezilierea contractului înainte de termen operează de plin drept, fără vreo somaţie prealabilă, în cazul în care chiriaşul nu a achitat chiria şi cheltuielile de întreţinere 3 luni consecutiv.
La expirarea termenului contractual, deşi nu s-a încheiat un nou acord de voinţă, pârâtul a rămas în folosinţa imobilului, fără ca locatorul să-l împiedice. În această situaţie, contractul a fost prelungit prin tacita relocaţiune, conform art. 1437 şi 1452 din Codul civil.
Curtea de Apel a constatat că instanţa de fond a depăşit limitele cadrului procesual cu care a fost investită, ea trebuind să constate doar că a operat rezilierea de plin drept a contractului, în virtutea pactului comisoriu de gradul IV inserat în contract
. Dar, aşa cum s-a arătat, pactul comisoriu la care se face referire vizează rezilierea contractului înainte de termen. Prin urmare, această clauză contractuală putea fi invocată doar atât timp cât contractul avea natura unui contract cu durată determinată, nu şi pentru perioada ulterioară lunii ianuarie 2002, ştiut fiind că în urma reînnoirii prin tacită relocaţiune, contractul este considerat că s-a încheiat fără termen.
Pe cale de consecinţă, pentru perioada de plată invocată sunt aplicabile dispoziţiile legale în materia rezilierii judiciare.
Fiind stabilit acest lucru şi având în vedere faptul că rezilierea este sancţiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, urmează a se determina în ce măsură neexecutarea obligaţiilor contractuale este imputabilă pârâtului.
Or, din actele dosarului rezultă că, în condiţiile în care suma stabilită cu titlu de chirie depăşeşte jumătate din veniturile realizate, pârâtul are o situaţie materială precară, fiind cunoscut şi cu afecţiuni fizice.
Se constată că reclamanta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă faptul că pârâtul, deşi avea mijloace materiale, a refuzat executarea contractului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârât şi a modificat decizia Curţii de Apel, în sensul că s-a respings apelul declarat împotriva hotărârii pronunţate de Judecătorie.

Chiar dacă pactul comisoriu este de gradul IV, sesizarea instanţei cu o cerere în constatarea rezoluţiunii de plin drept a contractului este obligatorie, mai puţin în situaţia în care partea care invocă pactul o face pe cale de excepţie în privin-a pretenţiilor emise de cocontractantul în culpă, situaţie similară cu exceptio non adimpleti contractus.

Dacă creditorul obligaţiei optează pentru desfiinţarea (rezoluţiunea, sau, în cazul de faţă, rezilierea) contractului, şi nu pentru obligarea debitorului la îndeplinirea obligaţiilor, constatarea desfiinţării de plin drept, în temeiul pactului comisoriu expres de gradul IV, trebuie cerută instanţei.


Pe de altă parte, soluţia ICCJ, deşi corectă, nu mi se pare suficient de corect motivată. Eu aş aprecia, mai degrabă, că în condiţiile prelungirii efectelor contractului de închiriere prin tacita relocaţiune, închirierea va continua cu aceleaşi clauze privitoare la chirie, mai puţin garanţiile stipulate în contractul iniţial. Ori, pactul comisoriu expres de gradul IV nu putea să-şi găsească aplicarea în condiţiile tacitei relocaţiuni, el trebuind să fie exprimat în mod expres.

Deci, în speţa prezentată de Elis, închirierea în temeiul tacitei relocaţiuni putea fi reziliată nu pe baza pactului comisoriu (ale cărui efecte au încetat odată încetarea contractului iniţial şi cu prelungirea tacită a locaţiunii), ci, aşa cum arată Decizia ICCJ, în temeiul dreptului locatorului de a denunţa unilateral un contract de închiriere fără termen. Ceea ce nu înseamnă că, în cazul unui contract fără termen, părţile nu pot insera un pact comisoriu expres care să acţioneze mai energic decît ar face-o denunţarea cu preaviz a contractului, aşa cum se susţine în Decizia ICCJ. Nu văd ce ar împiedica părţile unui astfel de contract să convină la încetarea de plin drept, fără punere în întîrziere, fără preaviz, a contractului.

Liviu S.Bordaş

:) CAVD, uite o alta speta
Dacă una din părţi sesizează instanţa cu rezilierea contractului de credit, aceasta nu poate decât să constate dacă au fost îndeplinite condiţiile trecute în pactul comisoriu expres prevăzut în contract.
(ICCJ, Secţia comercială, decizia nr.907 din 2 martie 2006)

Reclamanta SC M. SA Târgu Jiu a cerut obligarea pârâtei Banca de Export Import a României E. SA Bucureşti să respecte contractul de credit încheiat la data de 31 mai 2004, să-i acorde creditul de 1.590.000 euro necesar în vederea cumpărării unei fabrici de cărămidă de la firma germană T. H. G.COKG.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că, urmare a încheierii contractului de credit din 31 mai 2004, a început derularea contractului pentru plata primei tranşe din suma convenită, respectiv 280.000 euro, plată efectuată prin acreditiv documentar deschis.
A susţinut că operaţiunea odată realizată este irevocabilă dar pârâta a invocat rezilierea contractului, susţinând că a primit la 21 iunie 2004, din partea M.F.P., Biroul Administrarea Marilor Contribuabili, adrese de înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti ale societăţii pentru o sumă de 62,3 miliarde lei, reprezentând datorii ale acesteia către bugetul de stat.
Privind poprirea înfiinţată, reclamanta a mai arătat că încă de la data de 7 iunie 2004, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj a comunicat pârâtei, în baza art.143 alin.(5) din O.G. nr.92/2003, că se suspendă executarea silită înfiinţată asupra conturilor societăţii deschise la banca E., astfel că pârâta, în mod nejustificat, a refuzat să execute contractul de credit încheiat.
Prin sentinţa nr.819 din data de 7 decembrie 2004, Tribunalul Gorj a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta să respecte contractul de credit încheiat cu reclamanta, în sensul de a-i acorda împrumutul de 1.590.000 euro.
Instanţa de fond a reţinut că refuzul pârâtei de a onora împrumutul acordat este nejustificat. Susţinerea pârâtei în sensul că după perfectarea contractului s-au primit mai multe adrese de la M.F.P., privind înfiinţarea unei popriri asupra conturilor reclamantei pentru datorii la bugetul de stat, nu justifică neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale asumate, în condiţiile în care creditul urma să fie acordat sub forma acreditivului şi virat în contul de credit al reclamantei, în timp ce poprirea viza numai contul de disponibil.
Referitor la pactul comisoriu stabilit prin contract, tribunalul a reţinut că acesta nu a operat, pârâta nefăcând dovada declaraţiei unilaterale de reziliere a contractului.
Împotriva sentinţei, pârâta a declarat apel, susţinând că în ceea ce priveşte contractul de credit, acesta a fost reziliat pentru neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei prevăzute în art.43 lit.j) din capitolul „Cazuri din Culpă”.
Curtea de Apel Craiova, Secţia Comercială, prin decizia nr.255 din 15 septembrie 2005, a respins apelul pârâtei ca nefondat.
Instanţa de control a reţinut că începerea executării silite de către DGFP Gorj nu poate constitui un caz de culpă, aşa cum l-au denumit părţile în contractul de credit, care să conducă la reziliere, iar pe de altă parte, clauza înscrisă la art.44 din contract nu are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, atâta vreme cât se referă la cazurile de culpă care se constată şi se apreciază în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Împotriva deciziei, pârâta a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.9 C. proc.civ., când hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, şi a solicitat modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului şi pe fond respingerea acţiunii.
Recurenta a susţinut că instanţa a reţinut în mod nelegal despre clauza înscrisă la art.44 din contract că aceasta nu are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV şi ca atare rezilierea unilaterală a contractului nu era posibilă. A mai susţinut că instanţa de apel în mod cu totul eronat a considerat că motivul rezilierii este determinat de blocarea conturilor reclamantei, şi că această împrejurare nu constituie un caz de culpă în sensul prevederilor art.43 din contractul de credit, eroarea constând în aceea că nu poprirea conturilor a constituit clauza de culpă ci, neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de a încunoştiinţa banca în termen de 5 zile de la existenţa procesului verbal de control ce constituia titlul executoriu.
Recursul este fondat, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art.969 C.proc.civ., potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege pentru părţi şi pentru instanţă.
Clauza convenită de părţi la art.44 din contractul de credit, conform căreia „la apariţia oricăruia dintre cazurile de culpă prevăzute la art.43, contractul se consideră reziliat de plin drept, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalităţi, fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţelor” constituie un pact comisoriu expres de ultim grad, modul de redactare al pactului fiind fără echivoc în sensul forţei sale juridice de pact comisoriu expres.
Ca atare, rolul instanţei sub aspectul aplicării sancţiunii rezilierii este înlăturat în totalitate. Dacă una din părţi sesizează instanţa, aceasta nu poate decât să verifice dacă au fost îndeplinite condiţiile prevăzute în pactul comisoriu expres, în speţă, dacă operează cauza de culpă prevăzută la art.43 lit.j) din contract, invocată de către pârâta recurentă.
Prin urmare pentru soluţionarea legală şi corectă a litigiului, în raport cu obiectul cererii şi apărările pârâtei, instanţele trebuiau să examineze clauzele contractului, să le acorde semnificaţia cuvenită, fiind clare şi precise, nesusceptibile de interpretare.
Or, în cauză, nici prima instanţă, nici curtea de apel, ca instanţă de control nu au abordat litigiul din această perspectivă, deoarece pe de o parte, au calificat greşit pactul comisoriu expres iar pe de altă parte, nu au examinat clauza de culpă invocată de pârâtă în raport cu finalitatea urmărită.
Potrivit celor consimţite de părţi în art.43 lit.j), reclamanta, beneficiara creditului, se consideră în culpă, dacă nu declară, în termen de maximum cinci zile de la apariţie, orice situaţie care ar putea determina modificarea condiţiilor de acordare a creditului.
Aşadar chestiunea ce trebuia clarificată, era de a şti în ce măsură datoria la bugetul statului, astfel cum a fost stabilită prin procesul verbal încheiat la 31 mai 2004, constituie o împrejurare care ar putea determina modificarea condiţiilor de acordare a creditului.
Faptul că au fost blocate numai conturile de disponibil ale reclamantei prin poprirea instituită în baza procesului verbal de control, nu are semnificaţie unică în aprecierea cauzei de culpă, care are în vedere acele situaţii de natură să afecteze bonitatea reclamantei, posibilităţile sale de restituire a creditului în condiţiile şi la termenele stabilite.
În acelaşi sens se impunea stabilirea împrejurării dacă la data încheierii contractului de credit, 31 mai 2004, banca împrumutătoare cunoştea ca urmare a verificării situaţiei financiare a reclamantei, situaţia datoriilor acesteia la bugetul de stat, şi dacă cele stabilite prin procesul verbal de control ce poartă aceeaşi dată (31 mai 2004) au adus modificări la situaţia economico-financiară a reclamantei, de natură să pună în discuţie o reapreciere a bonităţii acesteia.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.(2) C. proc. civ. cu referire la art.315(1) C. proc. civ. a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza la Curtea de Apel Craiova, pentru rejudecare.
Instanţa de trimitere, pornind de la problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie, va ordona chiar şi din oficiu, probele necesare pentru clarificarea situaţiilor sub aspectul cazului de culpă invocat şi totodată va solicita lămuriri şi explicaţii în legătură cu conţinutul adresei nr.1670/2 iulie 2004 prin care reclamata a solicitat băncii împrumutătoare suspendarea (anularea) contractului de credit ca urmare a celor stabilite prin procesul verbal de control din 31 mai 2004.

themis a scris:

Chiar dacă pactul comisoriu este de gradul IV, sesizarea instanţei cu o cerere în constatarea rezoluţiunii de plin drept a contractului este obligatorie, mai puţin în situaţia în care partea care invocă pactul o face pe cale de excepţie în privin-a pretenţiilor emise de cocontractantul în culpă, situaţie similară cu exceptio non adimpleti contractus.

Dacă creditorul obligaţiei optează pentru desfiinţarea (rezoluţiunea, sau, în cazul de faţă, rezilierea) contractului, şi nu pentru obligarea debitorului la îndeplinirea obligaţiilor, constatarea desfiinţării de plin drept, în temeiul pactului comisoriu expres de gradul IV, trebuie cerută instanţei.

Liviu S.Bordaş

Da, cam despre asta este vorba. Dar nu acea decizie a ICCJ ma interesa. Ideea ati retinut-o corect, iar afirmatiilr dvs. sunt in concordanta cu opinia ICCJ; spuneti ca si atunci cand este vorba de un pact comicoriu de grad IV este necesar ca o instanta de judecata sa constate rezlierea contractului.
Eu, din cate invatasem la scoala si dupa toata tratatele de drept civil cititte de mine, stiam ca DE ESENTA pactului comisoriu de grad IV este faptul ca NU este necesara interventia instantei de judecata; partile, prin acordul lor de vointa au eliminat atat rolul instantei, cat si al oricarei alte formalitati (notificare, punere in intarziere etc.).
Si cu toate astea, asa cum am mai spus, ICCJ a opinat in sensul celor aratate si de dvs. mai sus.

Intrebarea mea este : CARE este decizia prin care ICCJ a decis astfel??
Multumesc

Nu exista asa ceva. Existenta pactului comisoriu de gr. IV face inutila apelarea la instanta. Contractul este reziliat de plin drept de la data neindeplinirii conditiilor pentru care opereaza pactul comisoriu. Exista decizii ale ICCJ care se refera insa la evacuarea, in sensul in care intr-un contract de inchiriere daca s-a inserat un pact comisoiru de gr IV rezilierea opereaza de plin drept, fara somatie si fara apelare la instanta insa evacuarea nu poate fi dispusa decat dupa ce te adreseze instantei.
S-a facut in acest fel o distinctie intre efectele pactului comisoriu asupra contractului si efectele rezilierii contractului asupra partilor.
Parerea mea e ca s-a fortat putin nota pentru a nu se crea abuzuri insa se incalca dreptul partii care si-a respectat obligatiile, creandu-se astfel posibilitatea abuzului de drept chiar pentru aceasta parte, pentru ca fortat sa mergi in instanta (asa cum se judeca pe la noi) evacuarea va dura mult si bine. Iata de ce CEDO arata constant ca trebuie sa avem grija ca prin hotararile date sa nu se creeze o situatie de incalcare a drepturilor partii care si-a respectat obligatiile tocmai prin dorinta apararii drepturilor parti in culpa de abuzurile din partea cocontractantului.
Asa s-a ajuns ca vinovatii (destepti) sa beneficieze de protectie in dauna inocentilor.
Ceea ce ai invatat la scoala e bine. Insa practica actuala ne omoara.