Promitentul-vinzator al unui teren este chemat in judecata de promitentul-cumparator, acesta din urma solicitind instantei sa pronunte o hotarire care sa tina loc de contract autentic de vanzare-cumparare. In probatoriu sunt administrate doua inscrisuri, unul care arata ca pretul este de 100 lei, iar in al doilea ca pretul este de 600 lei, platibil in doua transe. Instanta nu ia in considerare cel de-al doilea inscris. Sa fie vorba de acele lucruri care fac ca o conventie sa nu fie valabila ? Mai bine sa vedem considerentul sentintei instantei X : „ Este greu de acceptat – chiar neverosimil – ca, la numai cateva zile de la incheierea antecontractului, promitentul cumparator ar fi putut sa „accepte” majorarea pretului pe care trebuia sa-l plateasca de 6(sase) ori.”
Dacă niciunul dintre înscrisuri nu a fost contestat de părţi, atunci mi se pare normal ca, în caz de îndoială, orice clauză îndoielnică să fie interpretată împotriva vînzătorului. Fiind însă vorba despre două acte consecutive, cu privire la acelaşi bun, nu ştiu dacă poate fi vorba despre o clauză îndoielnică, cu atît mai mult cu cît clauza astfel analizată ar trebui să fie cuprinsă în contractul analizat, nu într-un alt act.
Necunoscînd susţinerile părţilor, apărările acestora, este greu de analizat corectitudinea sau incorectitudinea soluţiei instanţei. Eu înclin să-i dau dreptate - motivarea fiind logică. E greu de acceptat că acela care l-ar fi putut obliga pe promitentul vînzător să-i vîndă bunul (chiar pe calea unui proces) cu 100 lei, s-a răzgîndit şi a admis încheierea unui nou act, pentru preţul de 600 lei. Dar, repet, nu cunoaştem alte amănunte, aşa că este dificil de criticat soluţia instanţei.
Pai, nici nu sunt alte amanunte. Doar doua acte. In primul se stipuleaza suma de 100, in al doilea cea de 600. Ambele valide (capacitate, consimtamint, obiect si cauza), doar ca in al doilea act se modifica cauza primului . Si ca al doilea apare dupa primul ( chiar trebuia sa dau aceasta lamurire?). Care sa fie acum vointa partilor ? In primul act ? In al doilea ?
Nu pare cel putin curios faptul ca instanta interpreteaza valabilitatea unei conventii prin prisma "ca este greu de acceptat" ceea ce partile au convenit ( in mod valabil !) ?
Ce rol are instanta in acest caz ?
Ultima conventie este valida si nu necesita interpretarea vointei partilor, aceasta fiind extrem de clara : pretul nu mai este de 100 ci de 600.
Oare anumite lucruri sunt mai "greu de acceptat" de instanta X ? Cum ar fi, de exemplu, vointa partilor ?