servitute de trecere cu sau fara despagubiri

Servitutile (dreptul de servitute)
Definitie si caractere juridice

Potrivit art. 576 C. Civ. servitutea este o sarcina impusa asupra unui imobil pentru uzul si utilitatea unui imobil având un alt proprietar.
Doctrina defineste însa servitutea ca fiind dreptul real principal derivat, perpetuu si indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit, pentru uzul si utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care apartin la proprietari diferiti1.
Dupa alti autori2 servitutea este o sarcina ce se constituie cu privire la un imobil, pentru înlesnirea sau largirea utilitatii unui alt imobil ce apartine altui proprietar.

Caracterele juridice sunt urmatoarele:

a) Servitutea este un drept real imobiliar asupra lucrului altora (jus in re aliena); ele se constituie numai în folosul si respectiv în sarcina unor bunuri imobile prin natura lor.
b) Servitutea presupune existenta a doua imobile, nu neaparat vecine ce apartin la doi proprietari diferiti.
c) Servitutea este un drept accesoriu al fondului caruia îi profita urmând soarta acestuia; ea nu este un drept de sine statator si tocmai datorita caracterului ei nu poate fi înstrainata, urmarita, ipotecata separat ci numai împreuna cu fondul dominant caruia îi profita.
d) Servitutea are caracter perpetuu (consecinta caracterului accesoriu); are aceeasi durata ca si dreptul de proprietate. Perpetuitatea este însa de natura servitutii si nu de esenta ei si va ramâne asa daca partile n-au stabilit altfel.
e) Servitutea este indivizibila însemnând prin aceasta ca servitutea greveaza întregul fond aservit si profita întregului fond dominant. Daca imobilul fiind aservit apartine mai multor coproprietari nu se poate constitui servituti decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Constituirea servitutii în favoarea unui imobil, fond dominant, coproprietate a mai multor persoane se poate însa realiza si cu acordul unuia dintre copartasi întrucât actul de constituire le profita tuturor.

Servitutea de trecere pe locul vecin care potrivit art. 616 – 619 Cod Civil, consta în dreptul proprietarului locului înfundat de a cere vecinului sau dreptul spre trecere spre calea publica pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a-l despagubi pentru pagubele ce i le-ar produce.
Dreptul ce rezulta din servitutea de trecere este recunoscut indiferent daca este vorba de fond îngradit sau neîngradit, urban sau rural, cladit sau necladit, si indiferent cui ar apartine fondul aservit3.
Este suficient sa se dovedeasca caracterul de loc înfundat al fondului dominant, prin loc întelegându-se, un loc ce este înconjurat de alte proprietati diferite fara ca proprietarul sa aiba iesire la calea publica. În practica judiciara s-a decis ca acest text trebuie sa îsi gaseasca aplicare si în cazurile în care iesirea ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasa.
Daca locul respectiv are însa iesire la calea publica pe un drum care, în anumite împrejurari este impracticabil, dar poate deveni practicabil, cu unele amenajari si oarecare cheltuieli, nu se mai considera loc înfundat2.
Daca s-a ajuns la situatia de loc înfundat datorita faptei proprietarului, cum ar fi edificare a unor constructii, în asa fel încât s-a blocat iesirea la drumul public sau vânzarea unei parti din teren cu care ocazie vânzatorul si-a înfundat restul terenului, el numai este îndreptatit sa ceara un drept de trecere pe terenul vecinului3.
În situatia unui teren ce apartine mai multor copartasi cu iesire la calea publica, împartirea terenului, prin formarea de parcele, fara iesire la calea publica, pentru unii din fostii proprietari, nu le da acestora dreptul sa pretinda iesirea la drumul public pe fondul unui alt proprietar strain de coproprietate4.
Se poate constitui servitute de trecere si daca unul sau ambele fonduri sunt proprietate comuna deoarece servitutea este o sarcina ce profita tuturor coproprietarilor fondului aservit.
Dreptul de trecere trebuie sa se exercite pe acolo pe unde se poate realiza cel mai scurt drum la calea publica (art. 617 Cod Civil), însa la alegerea locului de trecere sa se aiba în vedere, sa se produca cea mai putina paguba aceluia pe al carui teren urmeaza sa aiba loc trecerea la calea publica (art. 619 Cod Civil). Deci, daca prin alegerea celui mai scurt drum la calea publica se cauzeaza o paguba mai mare decât pe un drum mai lung, ce ar cauza o paguba mai mica, proprietarul locului de trecere poate pretinde ca locul de trecere sa existe pe drumul mai lung.
Dreptul de a cere vecinului o trecere pentru a iesi la calea publica este un drept imprescriptibil.
Situatia nu este aceeasi pentru dreptul la despagubire al proprietarului pe locul caruia se afla drumul de trecere (art. 619 Cod Civil) care este prescriptibil