raspuns nefondat de la CEDO

5. Răspunderea



5.1. Încălcarea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres stabilite prin statut nu poate fi sancţionată decât prin decizia, la propunerea, recomandarea sau cu acordul unui organ jurisdicţional sau unei instanţe alcătuite cu cel puţin jumătate dintre judecătorii aleşi, în cadrul unei proceduri contradictorii în care judecătorul poate fi asistat pentru a-şi asigura apărarea. Gravitatea sancţiunilor aplicabile este precizată prin statut şi aplicarea acestora este supusă principiului proporţionalităţii. Decizia de aplicare a sancţiunii pronunţate de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de o instanţă menţionă în acest alineat, poate fi atacată cu recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional.

5. Răspunderea



5.1. Carta prevede la acest punct responsabilitatea disciplinară a judecătorului. Ea se referă în primul rând la principiul legalităţii sancţiunilor disciplinare, prevăzând că numai încălcarea uneia dintre îndatoririle în mod expres definite de statut poate da prilejul unei sancţiuni şi că ierarhizarea sancţiunilor susceptibile de a fi aplicate este precizată de statut. Carta impune de altfel garanţii privind procedura disciplinară: sancţiunea disciplinară nu poate fi luată decât la decizia, urmând propunerea, recomandarea sau cu acordul unei jurisdicţii sau instanţe care să cuprindă cel puţin jumătate dintre judecătorii aleşi, şi în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu în care judecătorul investigat poate fi asistat, în scopul apărării sale. În cazul în care este pronunţată o sancţiune, alegerea ei din ierarchia statuară a sancţiunilor este supusă principiului proporţionalităţii. Carta a prevăzut în sfârşit un drept de recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional împotriva unei decizii de sancţiune, atunci când a fost luată de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de o instanţă care cuprinde cel puţin jumătate dintre judecătorii aleşi.



În formularea pe care a reţinut-o, Carta nu impune ca recursul să poată fi exercitat în cazul în care sancţiunea a fost dată de Parlament.



5.2. Carta priveşte în acest punct răspunderea pecuniară, civilă a judecătorului. Ea impune în principiu ca repararea daunelor suportate de manieră nelegitimă, ca urmare a deciziei sau a comportamentului unui judecător în exerciţiul funcţiunii, să fie asigurată de Stat. Aceasta înseamnă că este Statul cel care, faţă de victimă, este în toate cazurile garantul reparării daunelor.



Precizând că această garanţie a Statului se aplică daunelor suportate în mod nelegitim, ca urmare a deciziei sau comportamentului unui judecător, Carta nu se referă neapărat la caracterul greşit al deciziei sau al comportamnetului, ci insistă mai degrabă asupra daunelor care sunt rezultatul acestora şi care sunt suportate ?în mod nelegitim?. Acest lucru este important în privinţa preocupărilor ca independenţa jurisdicţională a judecătorului să nu fie afectată prin regimul de răspundere civilă.



Carta prevede de altfel ca, atunci când dauna pe care Statul a trebuit să o garanteze este rezultatul unei nesocotiri grosolane şi de neiertat de către judecător a regulilor în cadrul cărora îşi exercită activitatea, statutul să dea Statului posibilitatea de a-i cere, într-o limită determinată de acest statut, rambursararea reparaţiei pe calea unui acţiuni jurisdicţionale. Exigenţa de a fi vorba despre o greşeală grosolană şi de neiertat, caracterul jurisdicţional al acţiunii în rambursare, trebuie să constituie garanţii semnificative pentru a evita o deturnare eventuală a procedurii. O garanţie suplimentară este constituită de acordul prealabil la sesizarea jurisdicţiei competente, pe care trebuie să-l dea instanţa menţionată la punctul 1.3.



5.3. Carta are în vedere problema reclamaţiilor, plângerilor justiţiabililor cu privire la proasta funcţionare a justiţiei.



Tratarea plângerilor este mai mult sau mai puţin organizată în cadrul Statelor, şi nu este neapărat foarte bine organizată.



Iată de ce Carta prevede posibilitatea pentru orice persoană de a supune unui organism independent, fără vreun formalism special, reclamaţia sa privind proasta funcţionare a justiţiei într-o cauză dată. În cazul în care o examinare prudentă şi atentă ar face să apară incontestabil o încălcare de natură disciplinară din partea unui judecător, acest organism ar avea posibilitatea de a sesiza instanţa disciplinară sau cel puţin o autoritate care are, potrivit regulilor statutului naţional, competenţa de a efectua această sesizare. Nici această instanţă, nici această autoritate nu ar fi obligată să adopte aceeaşi opinie ca organismul sesizat cu reclamaţia, deci din acest fapt rezultă unele garanţii serioase împotriva riscurilor de deturnare a procedurii de reclamaţie de către justiţiabilii, care vor în realitate să facă presiune asupra justiţiei.



Organismul independent despre care este vorba nu ar fi neapărat conceput ca un organism ce se consacră în mod specific verificării existenţei încălcărilor din partea judecătorilor. Aceştia nu au monopolul proastei functionări a justiţiei. Ar fi deci de imaginat că acelaşi organism independent sesizează într-un mod analog, atunci când i se pare justificat, instanţa disciplinară sau autoritatea de urmărire a avocaţilor, funcţionarilor de justiţie, executorilor etc.



Dar Carta, consacrată statutului judecătorilor, are de conceput, în mod mai precis, problema unei sesizări privind un judecător