Exceptia lipsei calitatii de reprezentant

Adicatelea inainte de discutiile pe fond puteti discuta fel si fel de esceptii.

Daca aveti o asociatie de proprietari legal infiintata si daca presedintele a fost ales de catre adunarea generala, nu aveti nici o sansa. Conform Art. 31. - (1) Presedintele asociatiei de proprietari reprezinta asociatia in derularea contractelor si isi asuma obligatii in numele acesteia. El reprezinta asociatia de proprietari in relatiile cu tertii, inclusiv in actiunile initiate de asociatie impotriva unui proprietar care nu si-a indeplinit obligatiile fata de asociatie sau in procesele initiate de un proprietar care contesta o hotarare a adunarii generale a proprietarilor.

ok!
insa eu intreb daca pot invoca pe cale de exceptie exceptia nulitatii hotararii adunarii generale si inscrisuri ca si probe in sustinea exceptiei lipsei calitatii de reprezentant:)

mi-au respins exceptia nulitatii adumarii generale in sustinerea exceptiei lipsei de reprezentant cum ca-i inadmisibila si, pe cale de consecinta si exceptia lipsei calitatii de reprezentant...... pe considerentul ca invocarea nulitatii adunarii pe cale de exceptie ca ar deturna scopul dispoziiilor nu mai stiu care din legea 230 care prevad ca hotararea se ataca in 45 de zile de la comunicare si deci ...........fara hotarare care sa constatate nulitatea nu discutam:">

« UNELE CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA DISPOZIȚIILE ART 829 DIN NOUL COD DE PROCEDURÃ CIVILÃCONFERINTA NOUL COD DE PROCEDURÃ CIVILÃ LA ÎNCEPUT DE DRUM »
SUBLINIERI CU PRIVIRE LA INVOCAREA NULITÃȚII ABSOLUTE A ACTULUI JURIDIC CIVIL PE CALE DE EXCEPȚIE SUBTANȚIALA
Nulitatea actului juridic se poate obţine nu numai pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie (mijloc de apărare de fond). EXCEPŢIA DE NULITATE ABSOLUTÃ, ca mijloc de apărare de drept substanţial (excepție substanțială /de drept material), poate fi invocată de oricare parte care justifică interes, de procuror, dar trebuie invocată şi de instanţă din oficiu.

 Distincţia dintre excepţia de drept procesual şi această excepţie de drept substanţial:

Atunci când se invocă o excepţie substanţială, chiar când este vorba de cea a nulităţii şi chiar dacă este invocată din oficiu de către instanţă, din punct de vedere tehnic, aceasta nu va proceda ca la soluţionarea excepţiilor procesuale. Astfel, instanţa va fi obligată să pună excepția de nulitate în discuţia părţilor în timpul litigiului pendinte, nu pentru a rămâne în pronunţare asupra acesteia imediat după dezbaterile contradictorii asupra acesteia, ci doar pentru a nu se încălca contradictorialitatea procesului civil (şi, implicit, dreptul la apărare), în sensul de a nu apărea pentru prima dată direct în hotărârea judecătorească acea premisă referitoare la ineficacitatea actului din cauza nerespectării condiţiilor cerute pentru valabilitatea sa.
Punerea în discuţie a excepţiei de nulitate a actului juridic, fie din oficiu, fie ca urmare a invocării sale în întâmpinare de către pârât, va fi urmată de administrarea de probe atât pe fondul cauzei, cât şi în sprijinul sau în combaterea nulităţii, după caz, întrucât, întotdeauna, instanţa urmează să pronunţe o soluţie de temeinicie sau netemeinicie pe fondul cauzei (aptă a intra în putere de lucru judecat, în măsura în care este menţinută de instanţele de control), iar nu o soluţie de anulare sau de inadmisibilitate a cererii (cum se întâmplă în cazul excepţiilor procesuale de fond).

Invocarea nulităţii actului juridic pe cale de excepţie, chiar atunci când instanţa este obligată să o invoce ex officio potrivit art. 1.247 alin. (3) NCC, nu dă dreptul instanţei să pronunţe/declare/constate nulitatea respectivului act nici în considerentele hotărârii, nici în dispozitiv, dacă în litigiul soluţionat prin respectiva hotărâre nu a existat o cerere expresă în acest sens, întrucât s-ar produce atât o încălcare a principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 9 și art.22 NCPC, în sensul de extra petita, rezumându-se doar să respingă cererea care se întemeia pe acel act juridic, ca fiind lipsită de temei legal (ca neîntemeiată), întrucât pretenţia dedusă judecăţii are la bază un act care nu poate produce efectele juridice specifice, deoarece nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

 Deci: cine se prevalează de excepţie o poate face în limitele în care aceasta e valabilă din punct de vedere procesual ca apărare de fond (excepţie substanţială), iar nu ca cerere reconvenţională. Această situaţie reflectă, totodată, faptul că nu va exista putere de lucru judecat în privinţa nulităţii contractului, ci pur şi simplu va fi respinsă cererea de executare a reclamantului, pentru că excepţia e capabilă să paralizeze efectele acesteia în acelaşi mod în care o probă liberatoare (cazul fortuit, imposibilitatea prestaţiei etc.) împiedică admiterea cererii. Consecinţa logică a acestei abordări demonstrează că, pe baza simplei excepţii de nulitate, nu va putea urma nici condamnarea la restituiri (restitutio in integrum).

 Ipoteza avută în vedere de art. 1.247 alin. (3) NCC presupune existenţa unui act juridic (de regulă, a unui contract) neexecutat integral şi presupune, de asemenea, ca atât acţiunea principală, cât şi excepţia îndreptată ca mijloc de apărare împotriva acesteia, să se bazeze pe acelaşi contract. Ipoteza tipică este a celui care cere executarea contractului, iar pârâtul invocă nulitatea actului pentru a-i paraliza acţiunea.

Principiul constatării din oficiu a nulităţii este o altă consecinţă a postulatului nulitate – interes general. Este o reflexie a regulii care privează de efecte contractul nul să se manifeste pe teren judiciar. Însă judecata de nulitate permite în forme limitate constatarea ex officio din partea instanţei.
Opţiunea legiuitorului privind obligativitatea instanţei de a invoca ex officio nulitatea absolută a unui act juridic, potrivit art. 1.247 alin.(3) NCC nu trebuie confundată cu necesitatea sau posibilitatea instanţei de a se autosesiza cu o acţiune în nulitate, substituindu-se pârâtului care, deşi are interes, nu formulează cerere reconvenţională (nefiind, de altfel, obligat; mai mult, e suficient să invoce nulitatea pe cale de excepţie), după cum nu trebuie înţeleasă că instanţa ar putea să pronunţe nulitatea respectivului act în hotărârea judecătorească, deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii.
Deci, dreptul instanţei de a invoca nulitatea este limitat. În respectarea principiului disponibilităţii, instanţa nu va putea să intervină iura proprio, să se autosesizeze, în ideea de a şi pronunţa nulitatea acelui act, pentru că una este a nu permite actului nul să îşi producă efectele prin respingerea unei acţiuni pe fond şi alta este să se dispună direct nulitatea ex officio a actului.

Practic, în orice judecată având ca obiect aplicarea şi/sau neaplicarea unui contract, judecătorul cauzei va trebui să aprecieze întotdeauna dacă acel contract este valid sau nu pentru sistemul juridic, această operaţiune intrând în puterile naturale pe care instanţa le exercită incidental atunci când examinează speţa.

Din altă perspectivă, textul trebuie înţeles şi în sensul în care judecătorul nu poate ex officio să invoce nulitatea şi atunci când reclamantul a acţionat el însuşi pentru a obţine nulitatea contractului (deoarece invocarea din oficiu a nulităţii nu ajunge până acolo încât să priveze părţile de puterea proprie autonomă de a cere desfiinţarea contractului), deoarece atunci ar fi îndreptăţită să constate/ declare nulitatea (desigur, în măsura în care cererea în nulitate se dovedeşte întemeiată) în mod direct, prin dispozitiv, adică nu ar face altceva decât să rezolve cererea cu care a fost învestită.
În acest context, deducem că interesul urmărit de legiuitor atunci când a instituit norma imperativă a art. 1.247 alin. (3) NCC, privind obligativitatea invocării din oficiu a nulităţii absolute de către instanţă a fost acela de a împiedica realizarea (îndeplinirea, executarea) unui contract lovit de nulitate absolută, pe cale judiciară.
Mai exact, instanţa va trebui să aprecieze dacă există condiţiile acţiunii pentru a obţine executarea contractului, nu doar sub aspectul admisibilităţii acesteia (al verificării condiţiilor de exercitarea a acţiunii civile), dar şi al condiţiilor de temeinicie specifice fiecărei speţe în parte, iar dacă actul în baza căruia se pretinde executarea unor obligaţii e lovit de nulitate absolută, instanţa nu îl poate reţine drept bază legală în admiterea acţiunii şi va respinge acţiunea ca neîntemeiată, neputând să declare nul, din oficiu, contractul.






[ link extern ]