. Desfacerea contractului de muncă. îndeplinirea obligaţiilor de serviciu cu bună-credinţă
Noţiunea de bună-credinţă este utilizată şi în domeniul drep¬tului muncii, în cadrul raporturilor de muncă, instanţa fiind che¬mată să se pronunţe, pe baza probatoriului administrat, şi asupra acestui aspect.
în speţă, prin dispoziţia contestată în faţa instanţei de jude¬cată s-a procedat la desfacerea contractului de muncă al pârâ¬tului, deoarece nu şi-a realizat sarcinile prevăzute în fişa postului, a manifestat dezinteres în desfăşurarea activităţii, încălcându-şi obligaţiile de fidelitate şi bună-credinţă ce îi reveneau.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2434 din 25 martie 2004
Prin sentinţa nr. 398 din 29 august 2003, Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia formulată de S.P.B., a anulat dispoziţia de desfacere a contractului de muncă nr. 390 din 10 martie 2003, emisă de SC T.S. SRL, şi a luat act de încetarea contractului de muncă prin demisie în baza art. 79 alin. (1) C. muncii, obligând societatea intimată la plata sumei de 2.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, prin decizia nr. 390 din 10 martie 2003, SC T.S. SRL a desfăcut disci¬plinar contractul de muncă al contestatorului S.P.B., pe considerentul că acesta şi-a încălcat obligaţia de fidelitate şi bună-credinţă, utilizând baza materială a angajatorului pentru realizarea intereselor societăţii concurente. Mai mult, contestatorul nu a coordonat activitatea perso¬nalului din subordine şi nu şi-a realizat celelalte sarcini de serviciu.
Tribunalul a constatat că atitudinea societăţii intimate de a accepta pe contestator, în calitate de asociat al altei firme cu obiect de activi¬tate similar, fără introducerea la încheierea contractului de muncă a clauzei de fidelitate, nu poate conferi faptelor reţinute în decizia de desfacerea contractului de muncă semnificaţia unei abateri disci¬plinare.
Tribunalul a înlăturat susţinerea angajatorului, potrivit căreia prin activitatea sa contestatorul ar fi contribuit la diminuarea volumului activităţii şi a profitului societăţii, prin deturnarea clientelei, prin încheierea unor contracte şi prin organizarea unor licitaţii defa¬vorabile acesteia după înfiinţarea societăţii SC C. SRL, deoarece prejudiciile constatate prin deciziile de imputare din 17 februarie 2003 şi 10 martie 2003 nu au legătură cu motivele desfacerii contrac¬tului de muncă.
Chiar şi oficiul concurenţei a conchis, prin adresa nr. 1458 din 14 mai 2003, că contestatorul nu se face culpabil de încălcarea art. 4 lit. a), f), g) şi h) din Legea nr. 11/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, sub nici unul din aspectele cu privire la cele sesizate în legătură cu abaterile pretins comise de acesta, ele neînca-drându-se în faptele de concurenţă neloială.
Este de observat că, la 20 februarie 2003, contestatorul a denunţat unilateral contractul de muncă prin demisie şi nu a acceptat modi¬ficarea clauzelor acestuia.
Cu toate acestea însă, după 21 zile, societatea intimată i-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, împrejurare care conduce la nete¬meinicia deciziei.
Tribunalul a înlăturat susţinerea contestatorului referitoare la nele-galitatea dispoziţiei de sancţionare ca neîntemeiată, pe considerentul că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii sub sancţiunea nulităţii absolute.
Având în vedere faptul că abaterile reţinute prin dispoziţia din 10 martie 2003 nu au fost săvârşite de contestator şi că acesta a denunţat unilateral contractul de muncă prin demisie, tribunalul a admis contestaţia, a anulat dispoziţia şi a luat act de încetarea contractului de muncă prin demisie, conform art. 79 alin. (1) C. muncii.
împotriva sentinţei civile nr. 398 din 29 august 2003 a Tribu¬nalului Dâmboviţa a declarat recurs, la 6 octombrie 2003, SC T.S. SRL, admis în principiu prin încheierea din camera de consiliu din 12 februarie 2004 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
în motivarea recursului, SC T.S. SRL, invocând nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., a făcut o amplă exa¬minare a probelor dosarului, pretins ignorate de instanţa de fond, care evidenţiază încălcarea de către contestatorul S.P.B. a obligaţiilor de fidelitate şi de respect faţă de disciplina muncii, prin activitatea desf㬺urată în calitate de asociat la firma SC C. SRL, care are acelaşi obiect de activitate cu acela al angajatorului.
în motivele suplimentare de recurs, depuse la 7 octombrie 2003, societatea recurentă a arătat că instanţa de fond a reţinut în consi¬derente faptul că, raportat la data săvârşirii abaterilor, fiind incidente dispoziţiunile vechiului Cod al muncii, aprobat prin Legea nr. 10/1972, obligaţia de fidelitate şi discreţie profesională nu era reglementată în mod expres, ignorând însă reglementările speciale din Codul comercial — art. 397 - şi art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 11/1991, avute în vedere la emiterea deciziei de desfacere a contractului de muncă. In ambele texte speciale de referinţă se instituie o prohibiţie de concurenţă comercială, şi nu o activitate competiţională neloială.
Sentinţa este nelegală, deoarece instanţa, anulând dispoziţia nr. 390 din 10 martie 2003, a schimbat temeiul legal de încetare a raporturilor de muncă, luând act de încetarea contractului individual de muncă prin demisie, în baza art. 79 alin. (9) din actualul Cod al muncii, deşi litigiului i-au fost aplicate prevederile vechiului Cod al muncii. In plus, societatea recurentă a arătat că instanţa de fond nu putea da curs cererii de demisie, deoarece, în temeiul art. 79 din Legea nr. 53/2003, salariatul era ţinut de obligaţia respectării terme¬nului de preaviz.
Curtea, examinând sentinţa pronunţată în cauză, prin prisma criticilor formulate încadrate în drept în dispoziţiunile art. 304 pct. 8, 9 şi IOC. proc. civ. şi în viziunea dispoziţiunilor legale incidente, a constatat că recursul este nefondat.
Prin dispoziţia din 10 martie 2003, SC T.S. SRL a procedat la desfacerea contractului de muncă al numitului S.P.B. în temeiul art. 130 lit. i) din Legea nr. 10/1972 şi art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003, pe considerentul că acesta, în calitate de director tehnic al societăţii, a încălcat prevederile art. 8 coroborat cu art. 96 şi art. 97 C. muncii, aplicabil până la 1 martie 2003, şi ale art. 8 şi art. 39 lit. a) şi d) din Legea nr. 53/2003, în sensul că a desfăşurat activităţi care au adus prejudicii societăţii, fiind acţionar la o societate concurentă, deoarece a utilizat baza materială a SC T.S. SRL pentru realizarea intereselor societăţii concurente, nu a coordonat activitatea personalului din subordine, nerealizându-şi sarcinile prevăzute în fişa postului, a manifestat dezinteres în desfăşurarea activităţii, încălcându-şi obliga¬ţiile de fidelitate şi bună-credinţă ce îi reveneau.
Dispoziţia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă după ce, la data de 11 februarie 2003, contestatorul S.P.B. a refuzat să sem¬neze actul adiţional la contractul de muncă înregistrat sub nr. 112730 din 29 ianuarie 2002, prin care se insera obligaţia acestuia ca, în perioada de valabilitate a contractului de muncă şi un an după desfa¬cerea acestuia, să nu desfăşoare activităţi concurenţiale, în sensul de a nu fi asociat, acţionar, administrator, consilier, consultant, angajat şi să nu desfăşoare nici un fel de activităţi în interesul unor societăţi concurente ori care desfăşoară activităţi de producţie, comerţ şi prestări servicii similare SC T.S. SRL.
Mai mult, dispoziţia de desfacere a contractului de muncă a inter¬venit în perioada preavizului, după ce, la data de 20 februarie 2003, contestatorul S.P.B. a înregistrat la registratura societăţii, sub nr. 380, cererea de demisie.
Contestaţia numitului S.P.B., astfel cum a fost precizată, trebuie interpretată în sensul că învesteşte instanţa cu anularea dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă şi schimbarea temeiului legal de încetare a raporturilor de muncă prin demisie, fără ca aceasta să implice o materializare a dispoziţiei angajatorului, aşa cum a susţinut acesta cu ocazia invocării excepţiei de inadmisibilitate a contestaţiei.
Din perspectiva limitelor învestirii sale, instanţa de fond a făcut o temeinică analiză a probelor dosarului şi o corectă aplicare a preve¬derilor legale.
Dispoziţiile art. 397 C. com., invocate de societatea recurentă în sprijinul recursului său, trebuie coroborate cu dispoziţiunile art. 82 şi art. 147 din Legea nr. 31/1990.
Prepusul nu poate face - fără învoiala expresă a patronului -operaţiuni şi nici nu poate lua parte, pe socoteala proprie sau a altuia, la alte negoţuri de natura aceluia în care este însărcinat (art. 397 C. com.). Potrivit dispoziţiunilor Legii nr. 31/1990 (art. 147), directo¬rii executivi sunt răspunzători faţă de societate şi de terţi ca şi administratorii. Potrivit dispoziţiunilor art. 82 din aceeaşi lege, asociaţii şi administratorii societăţilor cu răspundere limitată nu pot, conform art. 192 alin. (2), primi fără autorizarea adunării asociaţilor mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi comerţ ori altul concu¬rent pe cont propriu sau pe contul altor persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării sau răspunderii pentru daune. Aceste obli¬gaţii reveneau şi petentului, dat fiind identitatea de regim juridic dintre administratori şi directorii executivi, numai că, în speţă, aşa cum chiar societatea recurentă a recunoscut la interogator, aceasta a cunoscut faptul că la data angajării, 29 ianuarie 2001, contestatorul avea calitatea de asociat al unei firme cu profil asemănător (firma SCN.S. SRL), ceea ce prezumă, în temeiul art. 82 din Legea nr. 31/1990, acordul său ca S.P.B. să-şi desfăşoare activitatea concomitent la ambele societăţi.
Din moment ce societatea pârâtă nu a revocat nici ulterior încheie¬rii contractului de muncă această permisiune, se prezumă că activi¬tatea contestatorului nu constituie un potenţial risc de concurenţă neloială, iar efectele unui atare acord se păstrează chiar dacă, pe parcursul derulării contractului de muncă, contestatorul a devenit asociat al unei alte societăţi comerciale cu acelaşi profil de activitate.
Societatea recurentă nu a probat cele reţinute în dispoziţia de desfacere a contractului de muncă, cum că asocierea contestatorului la o societate cu acelaşi profil a cauzat consecinţe economice nega¬tive, concretizate printr-un prejudiciu prezent sau viitor, prin deturnarea clientelei, prin perfectarea unor contracte sau organizarea unor licitaţii favorabile societăţii la care contestatorul era asociat. Prejudiciile constatate prin deciziile de imputare din 17 februarie 2003 şi 10 martie 2003 la care a făcut trimitere recurenta rămân fără relevanţă sub aspectul temeiniciei motivelor desfacerii contractului de muncă, deoarece ele nu au legătură cu acestea.
Nici închirierea spaţiului din bl. 13 de către SC C. SRL nu semnifica încălcarea de către contestator a obligaţiei de fidelitate şi bună-credinţă în executarea contractului de muncă, de vreme ce societatea recurentă care îl deţinea nu şi-a manifestat intenţia de a prelungi contractul de închiriere după data expirării perioadei pentru care a fost încheiat, respectiv 31 decembrie 2002, din care cauză proprietarul, la 9 februarie 2003, 1-a anunţat spre închiriere. Contes¬tatorul, în calitate de asociat al SC C. SRL, nu a făcut decât să dea curs ofertei din 9 februarie 2003 făcută de proprietarul spaţiului comercial.
De altfel, faptele reţinute în sarcina contestatorului, acelea de concurenţă neloială, nu pot constitui temei al desfacerii contractului de muncă, căci răspunderea prevăzută de Legea nr. 11/1991 este de natură civilă, contravenţională sau penală, lucru confirmat şi prin adresa nr. 1458 din 14 mai 2003 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Oficiul concurenţei, sesizat la plângerea societăţii SC T.S. SRL. In urma cercetărilor efectuate, oficiul de specialitate a conclu¬zionat că S.P.B. nu se face culpabil de acte constând în activitatea de deturnare a clientelei ori de săvârşirea unor alte operaţiuni specifice concurenţei neloiale, de vreme ce în contractul de muncă nu s-a inserat o clauză de exclusivitate, însoţită de promiterea ori acordarea unor avantaje materiale.
Contestatorul nu poate fi culpabilizat nici de concedierea sau atragerea unor salariaţi, în sensul art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, deoarece aceştia au plecat din societate prin demisie, deci din proprie iniţiativă, iar con¬testatorul a înaintat cererea de demisie angajatorului, singurul compe¬tent să dispună măsuri legate de relaţiile de muncă. împrejurarea că aceştia erau asociaţi ai SC C. SRL nu poate căpăta semnificaţia de la art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991, atâta timp cât nu este vorba de angajarea salariaţilor unui comerciant concurent, în scopul dezor¬ganizării activităţii acestuia. De altfel, SC T.S. SRL nu a probat dezorganizarea activităţii sale prin demisia salariaţilor săi, asociaţi ai SC C. SRL, aspect confirmat şi de Oficiul concurenţei prin adresa nr. 1458 din 14 mai 2003.
S-a observat, aspect reţinut şi prin sentinţa recurată, că, la 20 februarie 2003, contestatorul S.P.B. a denunţat unilateral contractul de muncă prin demisie, iar după 21 de zile, în perioada de preaviz, SC T.S. SRL i-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, prin dispoziţia din 10 martie 2003, în temeiul art. 130 lit. i) din Legea nr. 10/1972 de aplicare a Codului muncii şi art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003.
Dispoziţia de desfacere a contractului de muncă este netemeinică şi deci nelegală, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, SC T.S. SRL angajându-1 pe contestator în deplină cunoştinţă de cauză, că acesta este asociat la o societate cu profil asemănător, a acceptat această situaţie. Mai mult, nu a probat că desfăşurarea concomitentă a activi¬tăţii contestatorului la ambele societăţi i-a adus prejudicii şi că pe parcursul derulării contractului de muncă aceasta şi-ar fi retractat acordul. Actul adiţional de inserare în contractul de muncă a clauzei de exclusivitate din 11 februarie 2003, a cărui semnare a fost refuzată de contestator, este o dovadă evidentă a acestei situaţii şi că de abia la 11 februarie 2003 societatea a înţeles să se prevaleze de clauza exclusivităţii.
Refuzul contestatorului de a da curs acestei clauze a fost însoţit de denunţarea de către acesta a contractului de muncă, prin cererea de demisie înregistrată la 20 februarie 2003.
Cererea contestatorului de anulare a dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă fiind aşadar întemeiată, corect instanţa de fond a admis-o.
Ca urmare, s-a putut da curs efectelor cererii de demisie, formu¬lată de contestator la 20 februarie 2003, îndată după refuzul semnării actului adiţional de modificare a contractului de muncă, prin care SC T.S. SRL insera clauza de exclusivitate.
Cererea de demisie, înregistrată la 20 februarie 2003, reprezintă, în accepţiunea art. 79 C. muncii, actul unilateral de voinţă al salaria¬tului, prin care acesta anunţă angajatorului încetarea contractului de muncă, după împlinirea termenului de preaviz.
în speţă, termenul de preaviz este de 30 zile, în lipsa unei clauze contractuale şi în condiţiile absenţei unei renunţări totale sau parţiale a angajatorului la termenul de preaviz, deoarece contestatorul S.P.B. a îndeplinit o funcţie de conducere, aceea de director tehnic în cadrul SC T.S. SRL.
Instanţa de fond, făcând în cauză aplicarea art. 79 C. muncii, a reţinut corect încetarea contractului de muncă prin demisie.
O atare modalitate de încetare a contractului de muncă nu presu¬pune emiterea de către angajator a unui act material constatator al încetării raporturilor de muncă, aşa cum la un moment dat a încercat să susţină societatea recurentă. In cauză, instanţa de fond a putut lua act de încetarea raporturilor de muncă prin demisie, tocmai ca urmare a constatării nelegalităţii şi netemeiniciei deciziei de desfacere a contractului de muncă.
Neîntemeiate sunt şi criticile recursului referitoare la aplicarea în timp a celor două Legi nr. 10/1972 şi nr. 53/2003. Legalitatea şi temeinicia dispoziţiei din 10 martie 2003 trebuia examinată în viziu¬nea vechiului Cod al muncii, deoarece temeiul desfacerii contractului de muncă îl constituia art. 130 lit. i) din vechiul Cod al muncii, iar abaterile disciplinare pentru care s-a aplicat această sancţiune disciplinară extremă au fost comise, aşa cum însăşi SC T.S. SRL a precizat în motivele de recurs, în perioada noiembrie 2002 - februarie 2003, deci înainte de intrarea în vigoare a noului Cod al muncii, aplicat prin Legea nr. 53/2003.
Efectele încetării contractului de muncă prin demisie operează la data expirării termenului de preaviz (în absenţa unei renunţări a angajatorului la termenul de preaviz), astfel că, în speţă, atari efecte intervenind la 20 martie 2003, ele trebuiau examinate în lumina actualei reglementări din art. 79 pct. 7, potrivit principiului imediatei aplicări a legii noi şi în conformitate cu prevederile art. 297 C. muncii, potrivit cărora, pe data intrării în vigoare a noului Cod, numai conflic¬tele de muncă aflate pe rolul tribunalelor se judecă în continuare potrivit dispoziţiunilor procedurale aplicabile la data sesizării instan¬ţelor.
Evident că celelalte cerinţe legate de forma demisiei şi a terme¬nului de preaviz trebuiau examinate potrivit exigenţelor vechiului Cod al muncii, aşa cum, de altfel, corect a procedat instanţa de fond, evitându-se astfel aplicarea retroactivă a legii.
Pentru toate aceste considerente, recursul de faţă este nefondat.
Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VII-a civila si litigii de munca, dec.nr.702/LM din 17 septembrie 2004 .
PLATI COMPENSATORII. ACORDARE DOAR IN CAZUL CONCEDIERILOR COLECTIVE.
Prin sentinta civila nr.3575/3.10.2003 pronutnata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a VIII-a civila conflicte de munca si litigii de munca, in dosarul nr.7210/LM/2003 s-a respins actiunea fomulata de reclamanta MV impotriva paratei SC,,H?SA ca neintemeiata.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a retinut ca prin actiunea inregistrata la data de 14.08.2003 reclamanta a solicitat sa se dispuna obligarea paratei la plata drepturilor salariale, reprezentand plati compensatorii in valoare a douasprezece salarii medii pe economie la data pronuntarii hoatrarii si, de asemenea, obligarea paratie la plata de daune morale in valoare de 15.000.000 lei, precum si la plata cheltuielilor de judecata.
Raporturile de munca dintre partile in litigiu au incetat prin decizia nr.14/3.02.2003 in urma unei disponibilizari colective ce a operat in cadrul societatii parate.
In decizia nr.14/3.02.2003 se prevedea la art.3 ca persoanele disponibilizate vor beneficia de plata salariilor compensatorii esalonate in trei transe conform Hotararii CA nr.18/31.02.2003. Aceasta hotarare stabileste ca cei 128 de salariati disponibilizati vor beneficia de prevederile CCM incheiat pe perioada 2002-2003. Potrivit prevederilor art.69 alin.4 din CCM modificat prin actul Aditional la CCM nr.16101/10.10.2002, in cazul concedierii colective salariatii societatii vor beneficia de plata unor salarii compensatorii conform Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.98/1999.
O.U.G. nr.98/1999, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.3112/18.06.2001 prevede doua tipuri de masuri de protectie sociala ce pot fi intreprinse in cazul concedierilor colective : plati compenatorii si compensatii banestii individuale.
Conform art.60/1 din Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.98/1999 beneficiaza de plati compensatorii numai persoanele disponibilizate prin concedieri colective din unitatile prevazute in RICOP, insa, potrivit anexei 2 din Ordonantei de Urgenta a Guvernului Nr.98/1999,parata nu face parte din lista societatilor cuprinse in RICOP, prin urmare reclamantul neputand beneficia de plati compensatorii in temeiul Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.98/1999.
Cu privire la compensatiile banesti individuale, Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.98/1999 prevede in art.42 alin.1 posibilitatea acordarii lor de catre societati din fondul de salarii, in conditiile si in cuantumurile prevazute in CCM.
CCM la nivelul unitatii parate incheiat pentru anul 2002-2003 inregistrat sub nr.11243/7.06.2002 completat prin Actul Aditional nr.16101/10.10.2002 nu contine precizari legate de conditiile si cuantumul unor compensatii banesti individuale.
Compensatiile banesti individuale a caror posibilitate de acordare este prevazuta in OUG nr.98/1999 trebuie sa fie rezultatul unei negocierei intre semnatarii CCM la nivel de unitate. Instanta nu se poate substitui vointei partilor contractante, neputand stabili cuantumul si conditiile de acordare a acestor compensatii in cazul in care nu au fost negociate expres si cuprinse in contract.
Fata de cele retinute, instanta fondului a apreciat ca nu exista temei legal pentru acordarea platilor compensatorii si a compensatiilor banesti individuale, iar drepturile banesti la care reclamanta este indreptatita in urma concedierii colective (o compensatie de 50% din salariu) a fost platita de catre parata.
Apreciind ca nu s-au facut probe in acest sens instanta fondului a respins si cererea privind acordarea daunelor morale formulata de reclamanta.
Impotriva acestei sentinte a formulat recurs in termenul legal reclamanta MV.
Criticile formulate prin motivele de recurs se refera in esenta la interpretarea gresita de catre instanta fondului, atat a CCM la nivelul de unitate si Actul Aditional inregistrat la acesta, cat si a prevederilor legale, respectiv OUG nr.98/1999, ceea ce a dus la respingerea cererii de chemare in judecata fara un temei legal.
In drept se invoca dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila.
Intimata SC ,,H?SA a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, nefiind indeplinite conditiile art.304 pct.9 Cod procedura civila.
Examinand recursul in raport de actele si lucrarile dosarului, prin prisma criticilor formulate si tinand cont de dispozitiile art.304/1 Cod procedura civila Curtea a constatat ca nu este fondat.
Astfel, prin actiunea introductiva de instanta, reclamanta a solicitat plata de salarii compensatorii, intemeindu-si pretentiile banesti pe prevederile deciziei de concediere nr.21/4.02.2003, precum si pe CCM incheiat la nivel de unitate sub nr.1078/3.06.2002 si Actul Aditional la acesta nr.16101/10.10.2002, care face trimitere la prevederile OUG nr.98/1999 privind protectia sociala a persoanelor ale caror contracte individuale de munca vor fi desfacute ca urmare a concedierilor colective, modificata si aprobata prin Legea nr.312/18.06.2001.
Instanta fondului a retinut in mod corect faptul ca, potrivit prevederilor art.60/1 din OUG nr.98/1999 beneficiaza de plati compensatorii numai persoanele disponibilizate prin concedieri colective din unitatile prevazute in RICOP, iar intimata-parata in cauza SC,,H?SA nu face parte din lista societatilor cuprinse in RICOP, recurentul-reclamant neputand beneficia de plati compensatorii in temeiul acestui act normativ.
Cu privire la compensatiile banesti individuale, OUG nr.98/1999 prevede in art.41 alin.1 posibilitatea acordarii lor de catre societati din fondul de salarii in conditiile si cuantumurile prevazute in CCM.
CCM la nivelul intimatei-parte incheiat pentru anul 2002-2003 inregistrat sub nr.11243/7.06.2002, completat prin Actul Aditional nr.16101/10.10.2002 nu contine precizari legate de conditiile si cuantumurile unor compensatii banesti individuale.
CCM la nivel national negociat pentru anul 2002-2003 nu prevedea plati compensatorii in cazul concedierilor colective, ci doar acordarea unei compensatii banesti de 50% din salariu.
Intimata-parata si-a indeplinit aceasta obligatie achitand recurentei-reclamante compensatia baneasca prevazuta in art.69 alin.3 CCM conform statului de plata depus la dosarul de fond.
Apreciind ca instanta fondului a interpretat in mod corect atat contractele colective de munca cat si actele normative aplicabile,respectiv OUG nr.98/1999, Curtea concluzioneaza in acelasi sens, ca pentru acordarea platilor compensatorii sau a compensatiilor banesti individuale catre recurenta-reclamanta nu exista temei legal, aceasta primind drepturile banesti la care era indreptatita in urma concedierii colective, respectiv o compensatie de 50% din salariu.
Fata de cele retinute, Curtea apreciaza ca nu sunt indeplinite conditiile art.304 pct.9 Cod procedura civila instanta de fond facand o aplicare corecta a textelor in materie, hotararea atacata fiind legala si temeinica.
Pentru toate aceste considerente, in temeiul art.312 alin.1 raportat la art.304/1 Cod procedura civila, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat.
avocatnet.ro explicăm legislația
klewos, utilizator
ContSters47405