Observ tendinta de a scapa din vedere fondul problemei, asa incat am sa incep cu „interpretarea legii”.
Va rog fiti amabili sa va puneti intrebarile si daca gresesc, corectati-ma:
1. „Daca eu am primit de la parinti in 1974 un teren pe care se gaseau niste ruine (pe care le-am reconstruit, le-am racordat la utilitati si m-am instalat in ele, iar in continuare 3-4 ani am executat diverse lucrari de constructii, iar dupa cutremurul din 1977 le-am extins si consolidat),
conform definitiei legale eram in posesia terenului din 1974 sau de-abia din 1978 ?
2. Daca parintii mei nu erau proprietari, iar dupa 1974 nu aveau nici in posesie terenul de sub casa mea,
puteau lasa mostenire in 2003 locuinta mea (teren si constructii), alături de locuinta lor declarata fiscal in 1952 fara acte de proprietate ? Pana cand au decedat ei aveau locuinta lor complet separata, iar eu locuinta mea, fiecare avand contractele si facturile sale la utilitati.
3.
In aceste conditii, exista vre o lege care să permita deposedarea mea de propria locuinta ? Pare clar ca intrucât nu am murit (inca), iar parintii decedati (fosti vecini ai mei) nu erau si nu puteau deveni proprietari, locuinta aflata in posesia mea nu putea face obiectul nici unei mosteniri, chiar daca se afla la numai 20 m distanta de fosta locuinta a defunctilor.
4.
Daca nu a cerut nimeni si nu exista temei (de drept sau de fapt) pentru admiterea unui drept de proprietate al moștenitorilor parinților mei asupra locuintei mele, putea instanta sa-l pretinda admis, anulând probele deja administrate legal? (invocand ca „autoritate de lucru judecat” o sentinta care a refuzat sa admita dreptul nostru ca posesori, sub pretext ca intre 1974 si 2009 nu s-ar fi scurs 30 de ani de posesie, intrucat 3-4 ani executam lucrari de constructii, iar din 2006 sora mea si-a dorit sa mosteneasca si locuinta mea „tulburand astfel posesia !”)
Daca veti avea amabilitatea sa verificati ce spune legea, v-as ruga sa imaginati o cale pentru ca juramantul depus de judecatori la investire (art.34 din legea 303/2004) sa nu mai fie doar un sir de vorbe. Pentru ca sunt de aceiasi parere voi cita din mesajul unui partener de discutii cu multumiri pentru sprijinul acordat:
„Rolul instanței civile nu este în nici un caz de a proteja legea ci de a o aplica la situația de fapt dovedită de părți. ..... În procesul civil se aplică cu mare strictețe principiul disponibilității părților, ceea ce înseamnă că, de cele mai multe ori, dacă părțile nu cer sau nu invocă anumite aspecte cu privire la pretențiile sau la apărările lor instanța nu are voie nici măcar să pună în discuție din oficiu anumite probleme care i s-ar părea că ar putea fi puse în discuție în acea cauză.”
Exact asta doresc si eu, si daca doriti precizari si documente (ca nu se intampla asa),va stau la dispozitie. Pentru ca eu am pierdut deja si nu mai pot face mare lucru, incerc sa conving pe cei care ar putea pune „o vorba”, undeva, candva, ca judecatorul sa fie responsabil de deciziile sale, sa respecte legea si sa impuna respectarea ei fara partinire. Parerea mea e ca se injoseste si pe el si justitia, acceptand decizii impuse „de mai sus” sau de organisme colective de conducere care nici macar n-au studiat dosarul cauzei.#-o