DOVADA CONTRACTULUI COMERCIAL, CONFORM OUG 119/2007

Apariţia OUG 119/2007 privind combatarea intarzierii executarii obligatiilor de plata rezultate din contracte comerciale şi menţinerea ei în vigoare împreună cu OG 5/2001, este de natură a crea confuzii cu privire la domeniul de aplicare al fiecărui act normativ.
Un caz tot mai frecvent întâlnit în practică este reprezentat de situaţia în care un comerciant formulează o cerere de emitere a unei ordonanţe de plată, întemeiată pe dispoziţiile OUG 119/2007,împotriva altui comerciant, fără a avea un contract încheiat în forma scrisă. Mai multe instanţe au respins asemenea cereri, tocmai pe acest motiv: inexistenţa unui contract încheiat în forma scrisă – negotium juris.
Este cu adevărat imperativă existenţa unui contract, în formă scrisă pentru a fi aplicabile prevederile OUG 119/2007? Cum se poate face proba existenţei unui contract comercial?

I. Definiţie contract civil
Art.942 C.civ. defineşte contractual ca fiind “acordul între două persoane, pentru a constitui sau stinge între dânşii raporturi juridice.”
În lucrarea prof. C. Stătescu şi C. Bârsan – “Drept civil – Teoria Generală a Obligaţiilor”, pag.28, contractele sunt clasificate, în funcţie de modul de formare, după cum urmează:
 Contracte consensuale – acele contracte care se încheie prin simplul accord de voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, neînsoţită de niciun fel de formă, fiind suficientă pentru formarea contractului. Dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă cu un înscris, în care o consemnează, o fac nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acesteia.
 Contracte solemne – acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică;
 Contracte reale – acele contracte pentru formarea cărora nu este suficientă simpla manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea material a lucrului.

II. Definiţie contract comercial
Nu există o definiţie concretă a contractului comercial, însă Codul Comercial roman stabileşte anumite acte juridice sau operaţiuni pe care le califică “fapte de comerţ”. Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc anumite raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale.
Într-o definiţie data de prof. Stanciu D. Cărpenaru, în lucrarea – Drept Comercial Român, se arată că actele de comerţ sunt actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.
III. Contractul de vânzare-cumpărare comercială
a) Definiţie
Contractual de vânzare-cumpărare este definit de art.1294 C.civ. şi este acel contract prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmit dreptul de proprietate asupra unui bun de către celalată parte (cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ.
Ceea ce deosebeşte vânzarea-cumpărarea civilă de cea comercială, este funcţia economic a contractului şi anume interpunerea în schmbul bunurilor.
b) Caractere juridice
 Bilateral – adică dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante;
 Titlu Oneros - ambele părţi urmăresc obţinerea unor foloase patrimoniale;
 Comutativ – existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate de către părţi sunt certe şi deci cunoscute, chiar de la momentul închierii contractului;
 Consensual – el se încheie prin simplul accord de voinţă al părţilor;
 Translativ de Proprietate – prin contract se transmite dreptul de proprietate de la vânzător la cumpărător.
c) Proba contractului de vânzare-cumpărare comercială
Multitudinea actelor juridice pe care le încheie comercianţii, ca şi celeritatea încheierii acestora, împiedică pe comercianţi să redacteze înscrisuri. De aceea, în materie comerciuală, înscrisurile au un rol mai redus ca mijloc de dovadă, faţă de situaţia din dreptul comun (Stanciu D. Cărpenaru – Drept Comercial Român, pag.371).
Aşadar, exitenţa unui contract de vânzare-cumpărare comercială poate fi dovedită cu orice mijloc de probă admis de lege.
Existenţa unei facturi fiscale, face dovada existenţei unui contract comercial?
În literatură, factura fiscală este definită ca fiind un înscris sub semnătură privată, prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale. Mai mult, se arată în Dreptul Comercial Român, scris de către prof. Cărpenaru faptul că “facture face dovada în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea operaţiunii care constutie obiectul ei.”
Având în vedere toate acestea considerăm că o factură fiscal face dovada existenţei unui contract comercial.
Prin urmare, sunt aplicabile prevederile OUG 119/2007, în situaţia în care nu există un contract comercial, încheiat în formă scrisă, dar faci dovada existenţei acestuia?
Considerăm că răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Din caracterul consensual al contractului de vânzare cumpărare, rezultă că acest contract EXISTÃ încă de la data realizării acordului de voinţă al părţilor. Această EXISTENŢÃ a contractului de vânzare-cumpărare comercială poate fi dovedită cu orice mijloc de probă admis de lege, iar existenţa unor facturi fiscale este suficientă pentru dovedirea acestuia.
Potrivit art.1295 C.civ. „Vinderea este perfectă între părţi, îndată de părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul nu va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”
În concluzie, nu considerăm că poate fi contestată existenţa contractului de vânzare comercială, atât timp cât acesta este dovedit cu facturile fiscale aferente.
În altă oridine de idei, OUG 119/2007 se referă la combaterea intarzierii executarii obligatiilor de plata rezultate din contracte comerciale .
A avut în vedere legiuitorul, atunci când a stabilit domeniul de aplicare al OUG 119/2007, doar situaţiile în care există un contract comercial încheiat în formă scrisă, sau a avut în vedere şi situaţia în care nu există un contract comercial în formă scrisă, dar existenţa poate fi dovedită şi cu alte mijloace de probă admise de lege?
Potrivit art. 1 pct1. din OUG 119/2007 “contract comercial reprezinta contractul incheiat intre comercianti ori intre acestia si o autoritate contractanta, avand ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui pret constand intr-o suma de bani;”
Prin urmare, legiuitorul nu face deosebire între necesitatea existenţei unui contract comercial încheiat în formă scrisă – negotium juris- şi posibilitatea dovedirii lui. Cu alte cuvinte, legiutorul nu interzice părţilor dovedirea contractului comercial decât printr-un înscris ca atare, ci existenţa lui poate fi dovedită ca orice alt act juridic comercial.
Aşadar, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga. Aceasta regula tine seama de faptul ca, unei formulari generale a textului legal trebuie sa-i corespunda o aplicare a sa tot generala, fara a introduce distinctii pe care legea nu le contine.
În concluzie, considerăm că domeniul de aplicare al OUG 119/2007 se extinde în toate situaţiile în care se face dovada, prin orice alt mijloc de probă admis de lege, existenţei unui contract comercial . Aceasta ar fi concluzia firească care ar rezulta şi din prevederile art- 1180 C.civ.
In situaţia în care constataţi erori în raţionamentul meu, vă rog să mă contraziceţi, conştient fiind ca fiind om sunt supus erorii.
Va multumesc!