mobilitatea locului de munca

Conform art. 25 din Codul muncii, prin clauză de mobilitate părţile contractului individual de muncă stabilesc că, în considerarea specificului muncii, executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat nu se va realiza într-un loc stabil de muncă.
Dacă specificul muncii implică mobilitatea permanentă a salariatului, acest element se cuprinde ab initio în contractul individual de muncă, fără a constitui însă o clauză de mobilitate în sensul propriu-zis al art. 25 din Cod (înţeles sub aspectul intenţiei de fond a legiuitorului). În realitate, prin clauză de mobilitate - cu toate că funcţia/postul nu implică în mod normal deplasări curentesalariatul acceptă anticipat modificările care vor fi aduse locului său de muncă, altfel spus, deplasările pe care i le va dispune angajatorul său.
În concluzie, mobilitatea locului de muncă poate să exprime:
- fie o situaţie determinată de specificul intrinsec al muncii, recunoscută ca atare de voinţa părţilor;
- fie o situaţie determinată de voinţa părţilor, fără a constitui o cerinţă intrinsecă a felului muncii.
Spre deosebire de delegare sau de detaşare - măsuri dispuse de regulă unilateral (pentru prima perioadă), dar având un caracter temporar - salariatul care a acceptat o clauză de mobilitate îşi execută obligaţiile de muncă prin deplasări de serviciu fie intermitente, fie continue pe întreaga durată a contractului individual de muncă.