Cel mai aberant fenomen este că, dacă părintele îndreptăţit la programul de relaţii cu minorul NU respectă acel program, vizitează copilul odată pe an, nu este nici măcar considerat ca un motiv pentru reticenţa copilului de a pleca cu acesta în programul de vizită,
dimpotrivă, părintele rezident, în majoritate mama, este considerată alienatoare, fiindcă nu a pregătit emoţional copilul pentru marea vizită. Dacă la una din zilele de program copilul nu e găsit acasă (după 10 absenţe ale îndreptăţitului), părintele vizitator consideră justificat să cheme Poliţia, să facă reclamaţii la autorităţi, fiindcă are drepturi.
Repet, din numeroasele reclamaţii împotriva mea, motivul era:
Întârzierea reluării( !!!) relaţiei cu minorul produce grave prejudicii minorului, prin producerea senzaţiei de înstrăinare, de abandon, care influenţează negativ dezvoltarea psihoemoţională a minorului
Întrebare: Oare minorul nu are aceeşi senzaţie dacă părintele vizitator nu vine la program? Atunci nu se simte abandonat?
Înţeleg că azi sunt mijloace de comunicare moderne, dar telefonul dat mamei în miez de noapte nu compensează alinarea copilului când îl doare burta, nici îmbrăţişarea şi povestea citită copilului înainte de culcare!