Art. 164.
Condiţii
(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.
(2) Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă. (art. 211 LPA)
Comentariu
1. Noţiune. Interdicţia judecătorească este măsura de ocrotire, de drept civil, care se ia de către instanţa judecătorească faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Subiectele dreptului civil, p. 378). (...)
2. Condiţii. Prevederile art. 164 stabilesc expres şi limitativ condiţiile de fond cerute pentru punerea sub interdicţie. Aceste condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ şi constau în:
2.1. Lipsa discernământului. Discernământul presupune puterea omului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice civile ale manifestării sale de voinţă (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Subiectele dreptului civil, p. 348). Pentru instituirea punerii sub interdicţie, persoana trebuie să nu aibă discernământ, iar lipsa discernământului să fie consecinţa alienaţiei sau a debilităţii mintale (lipsa discernământului se poate datora şi vârstei fragede, însă această situaţie nu intră sub incidenţa interdicţiei judecătoreşti). Lipsa discernământului, fiind o stare de fapt, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă (a se vedea E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, p. 251).
2.2. Lipsa discernământului să fie cauzată de alienaţia sau debilitatea mintală. Potrivit art. 211 LPA, „În sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile”. Existenţa alienaţiei sau debilităţii mintale se constată de medicul de specialitate. În jurisprudenţă s-a mai reţinut că legiuitorul condiţionează punerea sub interdicţie de existenţa unei stări de tulburare mintală cu caracter general şi permanent. Slăbirea trecătoare a facultăţilor mintale, inconştienţa generată de beţie, hipnoză, de unele decepţii trecătoare etc. nu sunt de natură să determine luarea unei asemenea măsuri (ICCJ, secţ. civ., dec. nr. 3653/2004, pe www.scj.ro). (...)
2.3. Imposibilitatea persoanei de a se îngriji singură de interesele sale. Luarea măsurii de ocrotire se justifică prin faptul că persoana nu se poate îngriji de interesele sale în cadrul circuitului civil, din cauza lipsei de discernământ. În concluzie, putem afirma că nu se poate dispune punerea sub interdicţie în cazul în care o persoană nu este în măsură să se îngrijească de interesele sale, dar din alte motive decât lipsa discernământului şi nici atunci când lipsa discernământului se datorează altor cauze, iar nu alienaţiei sau debilităţii mintale (a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală, p. 381).
~ final discuție ~