Albert Camus - Caiete
Ducem o viaţă greu de trăit. Nu izbutim să adaptăm întotdeauna actele noastre cu viziunea pe care o avem despre lucruri. (ªi culoarea destinului meu, tocmai când cred c-o întrezăresc ea şi dispare din faţa privirii mele.) Trudeşti şi lupţi pentru a-ţi recuceri singurătatea. Dar într-o zi pământul îşi dobândeşte surâsul originar şi naiv. Milioane de ochi au contemplat acest peisaj, iar eu găsesc în el primul surâs al lumii. Mă exaltă în înţelesul profund al cuvântului. Mă încredinţează că totul în afara iubirii mele este zadarnic şi că iubirea mea însăşi, dacă nu-i inocentă şi lipsită de scop, nu are nici o valoare pentru mine. El îmi refuză o personalitate şi amuţeşte ecoul suferinţelor mele. Lumea este frumoasă şi asta-i totul. Marele ei adevăr, pe care ni-l propovăduieşte cu răbdare, este că spiritul şi chiar inima nu înseamnă nimic. ªi că piatra încinsă la soare, sau chiparosul parcă şi mai înalt sub cerul senin mărginesc singura lume unde „a avea dreptate” dobândeşte un sens: natura fără oameni. Această lume mă anihilează. Ea mă duce până la capăt. Mă neagă fără mânie. ªi eu, consimţind şi învins, mă îndrept către o înţelepciune în care totul e gata cucerit – dacă lacrimile nu mi-ar podidi ochii şi dacă suspinul adânc de poezie care îmi umflă inima nu m-ar face să uit adevărul lumii.
*
Astăzi mă simt dezlegat de trecutul meu şi de tot ce-am pierdut. Nu vreau această constrângere şi acest spaţiu închis – această fervoare lucidă şi răbdătoare. ªi tot ce vreau e să ţin în mâini, precum pâinea caldă pe care o strângi şi-o pipăi, propia mea viaţă, asemenea celor care au ştiut să-şi împtrejmuiască viaţa cu flori şi coloane. La fel şi în lungile nopţi din tren când poţi să-ţi vorbeşti şi să te pregăteşti să trăieşti, faţă în faţă cu tine însuţi, şi acea admirabilă răbdare cu care îţi reiei ideile, le opreşti din fuga lor, după care înaintezi mai departe. Să-ţi lingi viaţa ca pe-o acadea, s-o modelezi, s-o iubeşti în sfârşit, aşa cum căutăm cuvântul, imaginea, fraza definitivă cel sau cea care conchide, care fixează, cu care vom pleca şi care de acum înainte va da culoare privirii noastre. Pot foarte bine să mă opresc aici, să închei în sfârşit un an de viaţă excesivă şi istovitoare. Efortul meu este de a duce până la capăt această prezenţă a mea faţă de mine însumi, de-a o menţine în faţa tuturor chipurilor vieţii mele – chiar cu preţul singurătăţii despre care ştiu acum cât e de greu de suportat. Să nu cedez: asta e totul. Să nu consimt, să nu trădez. Toată violenţa mea mă ajută în acest scop şi acolo unde ea mă poartă, iubirea mea mă ajunge din urmă şi, o dată cu dânsa, pasiunea furioasă de-a trăi care dă sens zilelor mele.
Ori de câte ori cedăm (cedez) vanităţilor ei, ori de câte ori gândim şi trăim pentru „a părea”, trădăm. De fiecare dată, ceea ce mă micşorează în faţa adevărului este întotdeauna marea nenorocire de-a vrea să par. Nu-i necesar să ne destănuim celorlalţi, ci numai acelora pe care îi iubim. Căci atunci nu ne destănuim pentru a părea, ci numai pentru a dărui. Există mult mai multă forţă în omul care nu pare decât atunci când trebuie. A merge până la capăt înseamnă a şti să-ţi păstrezi secretul. ªtiu suferinţa de-a fi singur, dar păstrându-mi secretul, mi-am învins acestă suferinţă. ªi astăzi nu cunosc glorie mai mare decât aceea de-a trăi singur şi ignorat. Să scriu, iată bucuria mea profundă! Să accept lumea şi bucuria – dar numai despuiat de toate. N-aş fi vrednic să iubesc goliciunea plajelor dacă n-aş şti să rămân gol de faţă cu mine însumi. Pentru prima oară înţelesul cuvântului fericire nu mi se pare echivoc. El este oarecum contrariul a ceea ce se înţelege prin obişnuitul „sunt fericit”.
O anumită continuitate în deznădejde sfârşeşte prin a naşte bucuria. ªi aceiaşi oameni care, La San Francesco, trăiesc în faţa florilor roşii, păstrează în chilia lor tigva de mort ce le hrăneşte meditaţiile, Florenţa la fereastră şi moartea pe masă. Cât despre mine, faptul că mă simt la o cotitură din viaţa mea nu se explică prin ceea ce am dobândit, ci prin ceea ce am pierdut. Simt în mine forţe nemăsurate şi profunde. Graţie lor trebuie să trăiesc aşa cum înţeleg eu. Dacă astăzi mă aflu atât de departe de toate, e pentru că singura mea forţă este aceea de-a iubi şi de-a admira. Viaţă cu chip de lacrimi şi de soare, viaţă fără sarea şi piatra încinsă, viaţă aşa cum o iubesc şi-o înţeleg eu, mi se pare că mângâind-o, nu este un fel de popas între da şi nu. Ci este da şi este nu. Nu şi revoltă faţă de tot ce nu-i lacrimi şi soare. Da vieţii mele a cărei promisiune viitoare o simt acum pentru prima oară. Un an fierbinte şi dezordonat ce ia sfârşit şi Italia; nesiguranţa viitorului, dar libertatea absolută faţă de trecutul meu şi de mine însumi. Aceasta-i sărăcia şi unica mea bogăţie. E ca şi cum aş reîncepe jocul; nici mai fericit, nici mai nefericit. Dar conştient de puterile mele, dispreţuind vanităţile mele şi având acea febră, lucidă, care mă împinge în calea destinului meu.
[ link extern ]