teologumena a scris:
Consecintele le-am vazut si erau previzibile.
[...]
Este parerea unui tata.
Pai... pare ca le stiti pe toate inainte de a se intampla. Inseamna ca, sincer, ori stiti gresit ori nu aveti nevoie de ajutorul legii sau al altuia.
Pe scurt, eu am inteles asa: nu sunteti de acord cu decizia copilului dv. pentru ca... ca stiati ce o sa se intample si apoi s-a mai si intamplat o parte.
Pe de alta parte, copilul dv. nu e de acord cu decizia dv. pentru ca... pentru ca asa a vazut ca fac membrii familiei, asta e exemplul, ca nu acceptam ce nu ne place din solidaritate, nu incercam sa fim aproape si sa intelegem. Pana aici, absolut normal, fara sa punem in balanta vreo eventuala opozitie adolescentina.
Copilul reactioneaza exact ca dv. Daca nu e ok, atunci corectati. Incepeti cu puterea exemplului.
Nu va judec si nu sunt nici tata de fata, incerc sa va arat doar cealalta fata a monedei.
Fiica dv. il iubeste si e langa el. Ca e influienta buna sau rea, nu are relevanta, ca asa sunt si unii frati ori parinti si totusi sangele apa nu se face. Daca dv. o iubiti, incercati sa fiti langa ea. Sa ii intelegeti iubirea, nevoia de el, sa ii cereti parerea, sa o lasati sa decida cum sa se transforme relatia dv. cu ea, sa o lasati sa conduca relatia cu dv.
Ok, sunteti parinte, sunteti obligat de lege sa puneti limite; ii spuneti asta si ii cereti ajutorul in a pune limite astfel incat sa va multumeasca pe amandoi.
Ar trebui ca la varsta asta copilul sa isi afirme unicitatea, independenta fata de parinti, incearca sa le arate ca el poate decide singur si ei, desigur mereu ei, nu-l inteleg. Ei bine, daca EI ii arata intelegere, atunci relatia se schimba, nu mai e de pe pozitii de forta. Daca ei insa nu pricep, atunci, sincer, un adolescent are mai multa perseverenta ca un adult cu copii. Risca mai mult. Rezista mai mult.
E apanajul varstei. In esenta, intr-un razboi, cred ca sunt mai buni ca noi.
Ei sar primii la razboi cu parintii, undeva simt ca ar castiga. Parintii insa nu au motive sa intretina razboiul, ca pierd oricum ar fi. Sunt mai obositi, mai speriati, au impresia ca si altceva conteaza, munca, scoala, sa nu piarda copilul vreun an... frica duce la pierzanie.
Incetati razboiul, puneti armele pe masa sau, mai bine, dati-i-le fiicei. Incercati sa ii acceptati iubirea, sa stiti cum se desfasoara, faceti cine in familie, lasati-i singuri in camera, acxceptati-i pe amandoi in casa, mereu, acceptarea va poate aduce un control venit si din nevoia ei de acceptare. Daca e.
Nu va pot arata toate variantele, caci nu sunt psiholog si nici nu o cunosc pe fata, pe mama, pe dv.
Apelati la un psiholog, toti trei eventual, ca parte a intelegerii. Ea pune conditii, dv. aratati-i obligatiile dv. legale. Chiar daca nu doriti sa ii puneti conditii, legea va obliga sa controlati copiii, sa le mentineti o alimentatie, conditii de viata, medii sanatoase, rechizite, haine etc. Asa ca cereti macar mersul la psiholog si respectarea conditiilor pe care acesta le va pune.
Gasiti unul bun inainte de a ajunge acolo toti trei. Aveti grija ca toti trei sa platiti psihologul, e relatia tuturor, toti vreti tratament de adulti cu discernamant, asumati-va toti trei.
Ceva de gen, insa abordarea merge numai daca relatia s-a deteriorat de curand. Altfel, gaseste psihologul alta.