Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde...

Tată
dac-aş putea ţi-aş spune că

ciugul
firimituri de viaţă
în şoaptă mirându-mă cum de
mărul are aroma petalelor de trandafir
catifelata stare îmi legănă fantasme
şi vocea ta
cu care merg la culcare
nu s-a schimbat
doar lumea mea
nu mă înghesuie-n mine
mă împrăştie pretutindeni
aştept
să răsară flori
în urmă
să nu vin la tine cu mâinile goale

Împăcat, în păcat…

terapie cu povești…

Cic-a fost mai demult, cum o spune cuvântul,
Când doar regi și-împărați stăpâneau tot pământul.
Între ei… împărat, cum cuvântul o știe,
Jumatat-de pământ îi era-împărăție.

Și cum toate se strâng, deseori, la un loc,
Mai avea împăratul și o fata, boboc,
Numai bună-ntre soare și lună să steie,
Că nici scribii regești nu-ndrazneau s-o-încondeie.

Dar cum lumea e prinsă de bune și rele,
Cât ai fi de-împărat… tot te cată belele.
La așa-împărăție, cât e lumea de lată,
S-au trezit într-o zi la palat, fără fată.

Uni spun că un smeu ar fi fost cu pricina,
Când prințesa ieșea să privească gradina.
Dar nu toți cred în zmei, ei ziceau, dimpotrivă,
Că vreun prinț ar fi luat-o și-o ține captivă.

Vestitorii porniți din iscoadă-n iscoadă
Străbăteau prin regat, să audă, să vadă,
Poate doar s-o găsi cineva că să știe…
Fără ea, la palat, n-a mai fost bucurie.

Și când toate păreau, resemnare a sorții
Noaptea fu spintecată de răsunetul porții
Spre palat se-ndreptau sub sclipirea de lună
Un slujbaș zdrențăros cu prințesa de mână

O găsise-într-un câmp plin cu iarbă și flori
Când sclipește pe cer prima rază din zori
Sub răcoarea de lună și arșița din soare
A dormit zile-n sir… mirosise o floare.

N-am să spun bucuria ce prinsese palatul
Din zgârcit cum era s-a schimbat împăratul
Și întreaga suflare-a redus la tăcere
Când slujbașului slut i-a promis o avere

Mâine-n zori, zise-acesta, unde-începe ogorul,
Tot pământul pe care ai să-l calci cu picorul,
Străbătându-l întruna, fără nicio oprire,
Fie-al tău pentru veci… eu ți-l dau moștenire.

Ură-avea pe-împărat și-l cuprinse mânia.
În sclipirea din ochi strălucea lăcomia,
E-împărat, gândi el și-o să-și ție cuvântul
Am s-alerg neîncetat și-am să-i iau tot pământul.

După zile și nopți, munți, câmpii și ponoare
Străbătând fără preget, prin arșița de soare,
Prin răcoarea din nopți, nemâncat, nedormit,
La o umbră de pom, într-un câmp, s-a oprit.

Prea sleit de puteri n-avu timp să mai vadă
Că și frunza din pom începuse să cadă,
Nu simții cum răcoarea urma asfințitul,
Doar prin trupu-i simțea cum se scurge sfârșitul.

Acum știu c-am greșit, zise-n sine-și slujbașul,
Lăcomia mi-a fost și sfârșitul și nașul,
Alergând peste văi, peste munți și poteci,
Iar acum mi-e de-ajuns doar un loc pentru veci.

keyword

sunt
toate aşteptările
realiste sau nu
atârnate haotic
în suflet
de mânecă
de guler
în braţe
în şuturi
respir

Albastru de Voronet

Imi picura-n ochi
albastrul cladirii
Cai verzi pe pereti
Galopand haotic prin viata
Un singur mers...


[ link extern ] /

justitiarul3 a scris:

Împăcat, în păcat…

terapie cu povești…

Cic-a fost mai demult, cum o spune cuvântul,
Când doar regi și-împărați stăpâneau tot pământul.
Între ei… împărat, cum cuvântul o știe,
Jumatat-de pământ îi era-împărăție.

Și cum toate se strâng, deseori, la un loc,
Mai avea împăratul și o fata, boboc,
Numai bună-ntre soare și lună să steie,
Că nici scribii regești nu-ndrazneau s-o-încondeie.

Dar cum lumea e prinsă de bune și rele,
Cât ai fi de-împărat… tot te cată belele.
La așa-împărăție, cât e lumea de lată,
S-au trezit într-o zi la palat, fără fată.

Uni spun că un smeu ar fi fost cu pricina,
Când prințesa ieșea să privească gradina.
Dar nu toți cred în zmei, ei ziceau, dimpotrivă,
Că vreun prinț ar fi luat-o și-o ține captivă.

Vestitorii porniți din iscoadă-n iscoadă
Străbăteau prin regat, să audă, să vadă,
Poate doar s-o găsi cineva că să știe…
Fără ea, la palat, n-a mai fost bucurie.

Și când toate păreau, resemnare a sorții
Noaptea fu spintecată de răsunetul porții
Spre palat se-ndreptau sub sclipirea de lună
Un slujbaș zdrențăros cu prințesa de mână

O găsise-într-un câmp plin cu iarbă și flori
Când sclipește pe cer prima rază din zori
Sub răcoarea de lună și arșița din soare
A dormit zile-n sir… mirosise o floare.

N-am să spun bucuria ce prinsese palatul
Din zgârcit cum era s-a schimbat împăratul
Și întreaga suflare-a redus la tăcere
Când slujbașului slut i-a promis o avere

Mâine-n zori, zise-acesta, unde-începe ogorul,
Tot pământul pe care ai să-l calci cu picorul,
Străbătându-l întruna, fără nicio oprire,
Fie-al tău pentru veci… eu ți-l dau moștenire.

Ură-avea pe-împărat și-l cuprinse mânia.
În sclipirea din ochi strălucea lăcomia,
E-împărat, gândi el și-o să-și ție cuvântul
Am s-alerg neîncetat și-am să-i iau tot pământul.

După zile și nopți, munți, câmpii și ponoare
Străbătând fără preget, prin arșița de soare,
Prin răcoarea din nopți, nemâncat, nedormit,
La o umbră de pom, într-un câmp, s-a oprit.

Prea sleit de puteri n-avu timp să mai vadă
Că și frunza din pom începuse să cadă,
Nu simții cum răcoarea urma asfințitul,
Doar prin trupu-i simțea cum se scurge sfârșitul.

Acum știu c-am greșit, zise-n sine-și slujbașul,
Lăcomia mi-a fost și sfârșitul și nașul,
Alergând peste văi, peste munți și poteci,
Iar acum mi-e de-ajuns doar un loc pentru veci.

Hai...ca pana acum, o vreme, mai trageati o salva de iubire...dar aceasta poezie m-a impresionat intr-adevar!
Genul de poezii de iubire nu ma impresioneaza.
Asta DA! O poveste....si care femeie nu ramane impresionata in fata unei povesti....
:luck: