Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde...

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă

În ruginiul toamnei, când frunzele coboară,
Prinos melancoliei din clipe de iubire,
Prin amintiri tăcute și gânduri se strecoară
Frânturi din visuri vechi, căzute-n adormire.

Sub nucul din poiană, lângă sărutul verii,
Bucăți din umbra-i deasă, aleargă risipite,
Prin pajiște, mai umblă doar umbrele tăcerii
Ascunse printre visuri, în clipele-adormite.

Privirile-aruncate pe frunzele de tei
Când mâinile iubirii se căutau tăcând,
Le poart-acuma vântul pe margini de alei.
Mirificul parfum… miroase doar în gând.

Un fruct rămas stingher, în mărul auriu,
Acoperit cu golul din frunzele căzute,
Ca un stăpân, în spațiul rămas acum pustiu,
Se vrea un martor viu al vremilor trecute.

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă.
Prin frunza risipită îi stă acum culoarea.
Dar dărnicia ei, îi dă un iz de doamnă
Și-n tot ce-a dăruit se lăfăie savoarea.

Când față de frumos, ne paște lăcomia,
Din frunzele-arămii, mai strângem câte una,
Să punem vieții dar, să-i invelim câmpia,
Cu toamnele-aurii să-i împletim cununa.

Ei ne presară vânt, noi culegem furtună…

Ne iartă tu pământ… iți cer iertare tară,
Noi am ales neghiobii ce trupu-ți sfârtecară.
Și pentru doi arginți, vândut pe la străini,
Pământul tău, acum, e câmp… și mărăcini.

Și-n datoria lui, de ieri, de azi, de mâine,
E, să-i culegem rod, e, să-i culegem pâine.
Pe cel mai bun pământ, câmpia cea mai bună,
Ei ne presară vânt… noi culegem furtună…

Răsună glasu-i sfânt, ce din adâncuri strigă
Că-n rostul lui, stă scris, să facă mămăligă.
Acolo unde lege… e mita și prostia,
Mai e doar glodul gol și-i veștedă câmpia.

A-ți ridicat prostia la rangul de virtute,
Pe unde călcați voi țărâna țării pute.
Pământul ăsta sfânt… l-ați otrăvit cu mită,
E prea sătul de voi, i-e scârbă să vă-nghită.

Ne transformăm, și idolii ne mor…

Istoria ne cântă imnuri negre,
Le-am învățat… și parcă nu mai dor.
Din lutul caracterelor integre,
Ne transformăm, și idolii ne mor.

Cărări necunoscute luăm în turmă
Și pași-i risipim fără de rost.
Privirea nu mai caută în urmă
La amintirea celor care-am fost.

Unde ne sunt Brâncușii și Cioranii,
Un Eliade, Coandă, sau Enescu ?
I-acoperă cu nepăsare ani
În nemișcate firi de Grigorescu.

Din dorul nesecat de Eminescu,
Stăpânul frumuseții din cuvânt,
Mai inventăm forțat un Cărtărescu,
Să ținem adevărul, jurământ.

Câți Titulești mai sunt în fruntea țării,
Și câți mai au respect și omenie ?
Chiar și nemorți îi dăm în dar uitării,
Nici amintirea rea nu-i mai invie.

Ne transformăm, și idolii ne mor.
Speranța-n noi e parcă adormită,
De n-o trezim… și stăm în jocul lor,
Ne risipim istoria clădită.

quick step

ziua de azi a venit ca o şoaptă îmbrăcată-n foşnet de frunze
în aerul ca pâinea coaptă la ţest
îmi aleargă gândurile ca nişte copii bucuroşi
le dau jucăriile preferate
deschid toate ferestrele să îi aud când mă cheamă la joacă
când uit de ei îi găsesc maturi
aşezaţi pe bancă
privind lebede
ascultând muzică
atunci întind câte un zmeu pentru fiecare
să vezi veselie
când încurcă vântul sforile

De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană…

Sfiicioși cătăm prin rugă, ca-n atâtea dăți, iertare.
Deolaltă punem gândul și tăcerea în chemare.
Vechiu’ grai tăcut ne-adapă prin cuvânt fără prihană.
De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană.

Multe gânduri așezate în veșmintele vorbirii,
Ce-au trecut prin pana-i sfântă, stau sortite nemuririi.
Azi, poeți cuprinși de vorbă și de dulcele-i blestem,
Rime nu mai încondeie, de veșmântul lor se tem.

Versul lor, e doar o umbră, ostenit, fără foșnire,
Lepădat de limba sfântă, de cuvânt și de simțire.
Stihuiri suferitoare… prea tăcute, prea vulgare,
Chiar și stâncelor din piatră le sunt rău mirositoare.