Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde...

Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

Voi, oamenilor mari… nu vă-nțeleg iubirea
Cântată atât de mult, cu fast și osanale,
Și-apoi când venim noi, urmează despărțirea,
Lăsându-ne pierduți pe străzi și prin canale.

Cum de s-a strâns în voi atâta nepăsare,
Atâtea jurăminte, cuvântul ce l-ați dat ?
O inimă de piatră de-ar fi și tot tresare,
Atâta umilință și-atât de crunt păcat.

Ce suflet poți să ai, să lași uitării pradă
Un fir din propriu-ți trup, atâta de fragil,
Singurătății dar, în negura din stradă ?
Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

constelaţia orbilor

fir de iarbă
printre urme de tălpi
viitori paşi
străbat
alei bătătorite
înghesuind oameni şi umbre
în numele Tău
mă rog deopotrivă
printre oameni buni sau tâlhari

Nu omorâți și pruncii nenăscuți…

Nu de la voi e dreptul meu la viață,
Și nici pe-al vostru, nu vi l-am dat eu.
Cu toți avem un drept la dimineață.
Cu toți avem același Dumnezeu.

Când v-am ales nu ne-am dorit sclavie,
V-am pus conducători… și nu stăpâni,
V-am arătat respect și omenie,
Dar prea ușor ați devenit păgâni.

N-ați înțeles că-n noi vă stă puterea ?
N-ați înțeles, că noi v-am respectat ?
Nu tresăriți când ne-auziți tăcerea ?
Noi ținem capul jos… dar nu-i plecat.

Ați întrecut măsura… și ne doare.
Ne plângem morții, oare până când
Să mai răbdăm călcatul în picioare ?
Și voi sunteți tot muritori de rând.

Pe voi vă stăpânește lăcomia
Și v-ați pierdut și crezul și cuvântul.
Dac-ați putea, ați vinde România
Și de sub voi, va-ți arenda pământul.

Lăsați, pământului să-i cadă ploi,
Să-i crească flori, să bucure de soare,
Căci lumea nu se termină cu voi,
Mai sunt și generații viitoare.

Rostit, ca nume sfânt, Stefan cel Mare,
Se-aude-n el cuvântul moștenire,
Al vostru sun-a ură și trădare,
Al vostru, e doar moarte și pieire.

Când nu știi după moarte ce te-așteaptă,
Când lași durere, anilor trecuți,
În ultim ceas, urmează calea dreaptă,
Nu omorâți și pruncii nenăscuți.

Eu fir de dor, tu dulce amintire…

M-am strecurat, în noapte,-n gândul tău.
O amintire tristă… și stingheră,
A tresărit, și-a înțeles că eu
Sunt fir de dor, uitat pe-o etajeră.

M-a luat în palma ei și mi-a șoptit,
Cu patimă în glas și cu iubire,
Să ducem clipa nopți-n răsărit,
Eu fir de dor, tu dulce amintire.

Am alergat, prin clipe de demult,
Ca doi nebuni pierduți în rătăcire,
Din loc în loc, eu mă opream s-ascult,
Din șoaptele-ți, trecute, de iubire.

Când am ieșit din visul călător,
Un strop din noapte mai era la pândă.
O lacrimă, se prelingea ușor,
Ca un sărut pe buza-ți tremurândă.

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroana…

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară,
Dă-mi din puterea ta, de veacuri adunată,
Să pot răbda rușinea ce-ți stă acum povară.
Ești dată la străini, bucată cu bucată,

De pe pământul tău pe care m-am născut,
Ca un vânat gonit… ce-l fugăresc dulăii,
Sunt alungați părinții, când încă n-am crescut.
Din trupu-ți ciopârțit se-nfruptă azi călăii.

În verdele naturii, păstrată de martiri,
În aur strălucind, pe fruntea ta, coroană,
Cu mintea lor bolnavă, lipsită de sclipiri,
Ne sapă gropi comune la Roșia Montană.

Plutește prin văzduh otrava argintie,
Iar moartea stă să cadă pe timpuri care vin.
Din tot ce este azi, nimic n-o să mai fie…
Pustiu, și morți, și lacrimi, și noi… cu-același chin.

Iar ei, vor fi plecați… și n-o să le mai pese.
Din rănile-ți lăsate, în alte părți de lume,
Și-au dus pe sub ascuns, averile imense.
Ascunși vom fi și noi… ca nație și nume.

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară
Și-ți jur, că n-am să-I iert nici dincolo de tine.
Precum strămoși mei întreagă te lăsară,
Am să te las și eu, la neamul care vine.