Hotararea CEDO in Cauza Tarik impotriva Romaniei

Hotararea in Cauza Tarik impotriva Romaniei
(Cererea nr. 75.849/01)

In cauza Tarik impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, presedinte, Corneliu Birsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, judecatori, si din Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 75.849/01) formulata impotriva Romaniei, prin care un cetatean german, doamna Speranta Tarik (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 17 iulie 2001 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta este reprezentata de domnul V. Pascu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanta pretinde ca a suferit o incalcare a dreptului sau la respectarea bunurilor, din cauza imposibilitatii prelungite de a dispune de apartamentul ce ii fusese retrocedat si de a incasa chiriile aferente. De asemenea, aceasta se plange de inechitatea procedurii in fata Curtii de apel referitoare la actiunea in evacuare pe care a introdus-o impotriva ocupantilor apartamentului sau.
4. Guvernul german, caruia Curtea i-a comunicat un exemplar al cererii in temeiul art. 44 § 1 a) din Regulament, nu a dorit sa isi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.
5. Prin Decizia din 14 iunie 2007, Curtea a declarat cererea admisibila.
6. Atat reclamanta, cat si Guvernul au depus observatii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).

In Fapt

I. Circumstantele cauzei
7. Reclamanta s-a nascut in anul 1944 si locuieste in Remscheid (Germania).
8. Prin decizia administrativa din 13 ianuarie 1981, luata in baza Decretului nr. 223/1974 de nationalizare a anumitor bunuri, Primaria Bucuresti a confiscat apartamentul a carui proprietara era partea interesata, considerand ca plecarea reclamantei in Germania, in anul 1979, a fost ilegala.
A. Actiunea in revendicarea apartamentului si demersurile facute in vederea incheierii unui contract de inchiriere cu fostii chiriasi ai statului
9. Prin sentinta din data de 3 martie 1994, judecatoria de sector din Bucuresti a admis actiunea reclamantei privind anularea deciziei administrative de confiscare a apartamentului sau si de restituire a acestuia. In urma respingerii recursului formulat de primarie, sentinta a ramas definitiva prin Decizia nr. 2.950/1994 a Curtii de Apel Bucuresti.
10. Prin procesul-verbal din 21 iunie 1995, Primaria Bucuresti a dispus punerea in posesie a reclamantei asupra apartamentului in discutie. La data de 22 iunie 1995, societatea de stat T. (societatea T.), care administra apartamentul, i-a eliberat reclamantei un proces-verbal de punere in posesie si a informat-o ca, in temeiul Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative (Legea nr. 17/1994), ea trebuia sa rezolve situatia cu locatarii apartamentului, familia D., fie pe cale amiabila, fie prin intermediul unei actiuni in justitie. Incepand cu aceasta data, reclamanta a platit taxele si impozitele aferente apartamentului sau.
11. Prin adresa din 28 iunie 1995, societatea T. a informat familia D. ca, avand in vedere schimbarea de proprietar efectuata in urma sentintei din data de 3 martie 1994, contractul lor de inchiriere cu societatea T. a fost reziliat.
12. La datele de 28 mai si 3 iulie 1998, reclamanta a trimis, prin intermediul unui executor judecatoresc, o notificare familiei D., cerandu-le sa se prezinte la biroul executorului pentru a rezolva situatia. In procesul-verbal din 10 septembrie 1998, executorul judecatoresc a constatat ca familia D. nu a raspuns la notificarea reclamantei.

B. Procedura de evacuare a familiei D.
13. La data de 8 septembrie 1998, reclamanta a sesizat Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti cu o actiune in evacuarea familiei D., motivat de faptul ca partile interesate au refuzat sa incheie un contract de inchiriere cu ea sau sa paraseasca apartamentul si ca nu i-au platit chirie. Ca temei de drept, aceasta a invocat Legea locuintei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996).
14. Avand in vedere intrarea in vigoare iminenta a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte (OUG nr. 40/1999), reclamanta a modificat temeiul juridic al actiunii sale in evacuare, invocand si OUG nr. 40/1999 in sprijinul cererii sale. Aceasta ordonanta a intrat in vigoare la data de 8 aprilie 1999, in timpul procedurii in prima instanta.
15. La termenul de judecata din 31 martie 1999, reclamanta si-a reinnoit notificarea catre familia D. pentru ca aceasta sa se prezinte la data si la adresa precizate, in vederea incheierii unui contract de inchiriere in temeiul prevederilor OUG nr. 40/1999. Familia D. nu a dat curs acestei noi notificari.
16. La termenul de judecata din 23 iunie 1999, avocatul familiei D. a solicitat amanarea cauzei pentru a-i permite sa dea curs procedurii prevazute de OUG nr. 40/1999 si sa raspunda la notificarea reclamantei privind incheierea unui contract de inchiriere in baza acestei ordonante. Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti a admis cererea avocatului si a amanat termenul de judecata pana la data de 22 septembrie 1999. La 22 septembrie 1999, instanta le-a cerut partilor sa se prezinte a doua zi la centrul local de impozite pentru a incheia un contract de inchiriere in vederea respectarii procedurii prevazute de OUG nr. 40/1999. Familia D. nu s-a prezentat.
17. La cererea familiei D., judecatoria a amanat analiza cauzei de 5 ori in total, fara a obtine un raspuns la notificarea reclamantei.
18. Prin sentinta din data de 10 noiembrie 1999, Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti a admis actiunea in evacuare introdusa de reclamanta impotriva familiei D. Instanta a apreciat ca chiriasii nu mai aveau un contract de inchiriere valabil, deoarece contractul lor de inchiriere prelungit in temeiul Legii nr. 17/1994 expirase la data de 18 aprilie 1999 si ca, deoarece nu au raspuns la notificarea reclamantei, ei nu au respectat procedura prevazuta de OUG nr. 40/1999, care le-ar fi permis sa beneficieze de o noua prelungire a contractului lor de inchiriere.
19. Prin decizia din 28 septembrie 2000, Tribunalul Bucuresti a respins din aceleasi motive apelul introdus de familia D.
20. Familia D. a formulat un recurs impotriva acestei decizii in fata Curtii de Apel Bucuresti, invocand prevederile Legii nr. 17/1994 si cele ale OUG nr. 40/1999 referitoare la prelungirea contractelor de inchiriere pentru suprafete locative si faptul ca ei au platit chiria pana in anul 1999 societatii T. Familia D. considera, intr-adevar, ca actiunea in evacuare era inadmisibila in temeiul Legii nr. 17/1994, in vigoare la data introducerii actiunii de catre reclamanta, si ca Legea nr. 114/1996 invocata de partea interesata nu putea trece peste drepturile chiriasilor prevazute de Legea nr. 17/1994 si de OUG nr. 40/1999.
21. La termenul de judecata din 22 februarie 2001, cu ocazia prezentarii observatiilor pe fond, avocatul reclamantei a solicitat respingerea recursului si admiterea actiunii in evacuare, intemeindu-se pe faptul ca familia D. refuzase sa incheie un contract de inchiriere cu reclamanta, in ciuda notificarii facute in baza OUG nr. 40/1999, si ca nu ii platise chirie partii interesate.
22. Prin decizia definitiva din 28 februarie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul familiei D. si a respins actiunea in evacuare, pe motiv ca, la momentul introducerii acestei actiuni, contractul de inchiriere al familiei D. era valabil. Fragmentele relevante din aceasta decizie sunt urmatoarele:
"O situatie juridica produce acele efecte care sunt prevazute de legea civila in vigoare la data producerii ei. In aceasta situatie, reclamanta a introdus actiunea in evacuare la data de 8 septembrie 1998, fiindu-i aplicabile dispozitiile Legii nr. 17/1994, care prevedeau prelungirea contractelor de inchiriere pe o durata de 5 ani.
Faptul ca procesul civil s-a prelungit si ca a intervenit OUG nr. 40/1999 nu este de natura ca dispozitiile acestei ordonante sa se aplice situatiei juridice nascute sub imperiul altei legi.
Avand in vedere cele retinute si faptul ca la data introducerii actiunii contractul de inchiriere al paratilor era inca valabil (...) urmeaza ca (...) recursul sa fie admis (...) in sensul respingerii actiunii ca neintemeiata."
23. Prin scrisorile din 26 iulie 2004 si din 14 martie 2007, reclamanta a informat Curtea ca nu a avut loc nicio modificare in ceea ce priveste apartamentul sau, familia D. continuand sa locuiasca acolo fara sa fi incheiat un contract de inchiriere cu ea si fara sa ii plateasca chirie.

II. Dreptul si practica interna pertinente
24. Reglementarile interne esentiale relevante in materie, si anume fragmentele din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si raporturile dintre proprietari si chiriasi (Legea nr. 5/1973), Legea locuintei nr. 114 din 11 octombrie 1996 (Legea nr. 114/1996), precum si OUG nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte (OUG nr. 40/1999) si Legea nr. 241 din 16 mai 2001 pentru aprobarea OUG nr. 40/1999 (Legea nr. 241/2001), sunt descrise in cauza Radovici si Stanescu impotriva Romaniei (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 si 71.352/01 conexate, §§ 53-59, Hotararea din 2 noiembrie 2006).
25. Prevederile legale si jurisprudenta interna citate mai jos sunt si ele relevante in speta.

A. Legea nr. 17/1994 din 8 aprilie 1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative (Legea nr. 17/1994)
26. Articolele relevante din aceasta lege prevad urmatoarele:

"ARTICOLUL 1

Contractele de inchiriere, indiferent de proprietar, privind suprafetele locative cu destinatia de locuinte, supuse normarii si inchirierii conform Legii nr. 5/1973 (...) si aflate in curs de executare la data intrarii in vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioada de 5 ani, in aceleasi conditii [ca cele stabilite prin Legea nr. 5/1973].

ARTICOLUL 2

Contractele de inchiriere avand ca obiect aceleasi suprafete prevazute in art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum si cele incheiate si expirate dupa 1 ianuarie 1988 se reinnoiesc, in aceleasi conditii, daca chiriasul ocupa si in prezent spatiul locativ care a facut obiectul inchirierii."
27. In deciziile nr. 1.556 din 21 noiembrie 1997 si nr. 1.567A din 22 iunie 2000, Curtea de Apel Bucuresti si Tribunal Judetean Brasov au statuat ca prelungirea de drept, ce decurge din Legea nr. 17/1994, a contractelor de inchiriere in aceleasi conditii contractuale ca cele stabilite prin Legea nr. 5/1973 insemna ca valoarea chiriei lunare datorate de fostul chirias al statului catre noul proprietar ramanea neschimbata.
28. Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, mentionata mai sus, mai preciza si ca intre intrarea in vigoare a Legii nr. 17/1994 si cea a OUG nr. 40/1999 a existat un vid legislativ, in masura in care prima lege nu prevedea procedura in baza careia fostii proprietari carora li s-au restituit bunurile nationalizate puteau incheia noi contracte de inchiriere cu fostii chiriasi ai statului.

B. Prevederile legale referitoare la calculul chiriei pentru locuintele ce fac obiectul unor contracte de inchiriere prelungite prin Legea nr. 17/1994

29. In momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 17/1994, sistemul de calcul al chiriei era reglementat prin Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si raporturile dintre proprietari si chiriasi. Art. 27 si 28 din aceasta lege stabileau un pret forfetar pe metru patrat, ce varia in functie de nivelul de venituri ale chiriasului si de elementele de confort ale locuintei si care putea fi majorat cu 30% atunci cand locuinta era dotata cu anumite facilitati suplimentare sau cand depasea suprafata minima prevazuta prin lege.
30. Se pare ca, in momentul introducerii actiunii in evacuare de catre reclamanta, pretul forfetar maxim mentionat mai sus era stabilit la acelasi nivel ca in anul 1973, prevederile relevante din Legea nr. 5/1973 fiind mentinute in vigoare in mod expres prin art. 73 din Legea nr. 114/1996. Acest pret fix era de 2,70 lei romanesti vechi (ROL) (adica circa 0,000258 euro) pe metru patrat util, suma datorata foarte puternicei inflatii si deprecieri a monedei nationale care au avut loc in anii '90.
31. Acest sistem a fost modificat prin OUG nr. 40/1999 si prin Legea nr. 241/2001. Aceasta prevedea ca nivelul chiriei solicitate nu putea depasi 15% din venitul net lunar al familiei chiriasilor, daca venitul net lunar pe membru de familie nu depasea salariul net lunar mediu pe tara, care era de circa 120 euro la momentul respectiv.

C. Legea locuintei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996)

32. Art. 25 din aceasta lege prevede urmatoarele:
"Evacuarea chiriasului se face numai pe baza unei hotarari judecatoresti definitive. Chiriasul este obligat la plata chiriei prevazute in contractul de inchiriere, pana la data executarii efective a hotararii de evacuare."

D. Jurisprudenta interna referitoare la evacuarea chiriasilor statului din imobilele restituite fostilor proprietari si aplicarea OUG nr. 40/1999

33. OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 241/2001, prevedea prelungirea de drept cu 5 ani a contractelor de inchiriere avand ca obiect apartamente restituite fostilor proprietari. Astfel, instantele interne au analizat cereri de evacuare a chiriasilor introduse inainte si dupa data de 8 aprilie 2004, data care marca sfarsitul termenului de cinci ani mentionat de OUG nr. 40/1999.
1. Jurisprudenta instantelor referitoare la efectele OUG nr. 40/1999 inainte de data de 8 aprilie 2004
34. Prin Decizia nr. 4.193/2000, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea in evacuare introdusa de un proprietar impotriva chiriasului statului care ii ocupa apartamentul. Aceasta a statuat ca transferul proprietatii de la stat la fostul proprietar cuprindea pentru acesta si obligatia in rem, care le revenise autoritatilor, de a-i asigura chiriasului dreptul de utilizare a apartamentului conform prevederilor legale in vigoare. Or, acest proprietar nu respectase procedura prevazuta de OUG nr. 40/1999, aplicabila in speta, desi chiriasul isi exprimase dorinta de a incheia un nou contract de inchiriere. Intr-o alta cauza, prin Decizia nr. 3.113/2000, Curtea de Apel Bucuresti, intemeindu-se pe OUG nr. 40/1999, a admis cererea proprietarului unui apartament si a dispus evacuarea chiriasului sau care continua sa refuze sa incheie un contract de inchiriere cu proprietarul, in ciuda notificarii ce i-a fost comunicata in temeiul prevederilor legale mentionate mai sus.
35. Prin Decizia nr. 3.276/2000, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea in evacuare introdusa de un proprietar impotriva chiriasului sau, motivat prin aceea ca proprietarul isi neglijase obligatia de a-i trimite chiriasului o notificare, astfel cum prevedea OUG nr. 40/1999. Curtea a precizat ca nerespectarea termenului de notificare prevazut era sanctionata de art. 11 din ordonanta, care prevedea ca fostul contract de inchiriere era prelungit de drept si ca proprietarul nu putea cere evacuarea chiriasului pentru neplata chiriei inainte de incheierea unui nou contract de inchiriere.
2. Jurisprudenta instantelor referitoare la efectele OUG nr. 40/1999 dupa data de 8 aprilie 2004
36. Printr-o decizie din 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca un chirias care dispunea de un contract de inchiriere prelungit ope legis pana la data de 8 aprilie 2004 din cauza netrimiterii unei notificari, in conformitate cu OUG nr. 40/1999, beneficiaza, in lipsa repetata a unei astfel de notificari, de prelungirea contractului sau de inchiriere inca o data pentru o perioada de 5 ani, in temeiul art. 14 din ordonanta, cu exceptia cazului in care renunta la beneficiul acordat prin OUG nr. 40/1999 sau in care ajungea la un acord cu proprietarul sau in privinta unei alte durate a contractului de inchiriere. Intr-o alta cauza, printr-o decizie din 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca, din cauza lipsei notificarii in conditiile de fond si forma ale OUG nr. 40/1999, contractul de inchiriere respectiv era prelungit inca o data pentru o perioada de 5 ani.
E. Aplicarea in timp a unei noi legi in materie de contracte cu executie succesiva
37. Conform art. 15 § 2 din Constitutia din 1991, legea nu este retroactiva decat daca este vorba de o lege penala mai favorabila. Primul articol din Codul civil cuprinde o prevedere similara care exclude aplicarea retroactiva a legii civile. Doctrina, jurisprudenta si, in mai multe cazuri, legiuitorul au completat principiul mentionat mai sus cu cel care prevede aplicarea imediata a noii legi civile in cazul situatiilor juridice create dupa intrarea sa in vigoare si, excluzand exceptiile, in cazul efectelor viitoare ale situatiilor juridice in curs de solutionare.
38. In Decizia nr. 210 din 4 mai 2004, Curtea Constitutionala, raspunzand unui argument referitor la aplicarea Legii nr. 241/2001 in situatii juridice nascute inainte de intrarea sa in vigoare, a precizat ca o lege nu este retroactiva atunci cand modifica pentru viitor o situatie juridica deja creata sau atunci cand anuleaza efectele viitoare ale unei situatii juridice create inainte de intrarea sa in vigoare (principiul aplicarii imediate a legii civile).
39. In materie de contracte cu executare succesiva si in special de contracte de inchiriere, jurisprudenta interna nu este uniforma, astfel cum reiese din doctrina relevanta.
40. Pe de o parte, in deciziile definitive nr. 752R din 28 septembrie 1999, 913 din 5 iunie 2000 si nr. 3.811 din 16 noiembrie 2000, pronuntate in actiunile in evacuare a chiriasilor, Curtea de Apel Targu Mures, Curtea de Apel Constanta si Curtea de Apel Bucuresti au analizat valabilitatea contractelor de inchiriere litigioase atat din perspectiva Legii nr. 17/1994, cat si a OUG nr. 40/1999, aplicabile succesiv in cursul procedurilor in cauza. Pe de alta parte, abordarea Curtii de Apel Bucuresti in decizia din 28 februarie 2001, pronuntata in cauza de fata, a facut obiectul unui comentariu critic in doctrina, motivat de faptul ca, in virtutea principiului ce prevede aplicarea imediata a legii civile, prevederile imperative ale OUG nr. 40/1999 erau si ele aplicabile in cazul contractului de inchiriere in litigiu, care trebuia analizat ca situatie juridica evolutiva (R. Dinca, M. Nicolae, Pandectele romane, nr. 6/2002, pp. 123-136).
41. Pe de alta parte, in Decizia nr. 42R din 18 ianuarie 2001, Curtea de Apel Brasov a statuat asupra valabilitatii contractului de inchiriere doar in raport cu Legea nr. 17/1994, care era in vigoare la momentul introducerii actiunii si pe care reclamantul isi intemeiase actiunea in evacuare a chiriasului.

In Drept

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1
42. Invocand art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plange de existenta unei ingerinte in exercitarea dreptului sau de proprietate, din cauza imposibilitatii prelungite de a folosi un apartament ce i-a fost retrocedat sau de a incasa o chirie, imposibilitate ce rezulta, in opinia sa, din aplicarea prevederilor adoptate de autoritati in materie de contracte de inchiriere. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmatoarele:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

A. Argumentele partilor
43. Guvernul admite ca refuzul instantelor nationale de a admite actiunea in evacuare a chiriasilor introdusa de reclamanta reprezinta o ingerinta in dreptul acesteia de a folosi propriul apartament. Acesta considera ca ingerinta de fata, ca si in Cauza Robitu impotriva Romaniei (nr. 33.352/96, Decizia Comisiei din 20 mai 1998, Decizii si rapoarte (DR) 49, p. 67), era prevazuta de lege, si anume de art. 2 din Legea nr. 17/1994, si urmarea un scop legitim de interes general, si anume protectia intereselor chiriasilor intr-un context caracterizat printr-o criza de locuinte cu chirie moderata.
44. Mai mult, ingerinta respectiva nu era disproportionata, deoarece prelungirea legala in cauza a pastrat un just echilibru intre interesul general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale omului. Guvernul adauga faptul ca jurisprudenta dezvoltata de Curte in decizia Immobiliare Saffi impotriva Italiei ([MC], nr. 22.774/93, CEDO 1999-V) nu se aplica in speta. Acesta mai subliniaza ca reclamanta nu a invocat in fata instantelor interne niciun alt motiv pentru a obtine evacuarea chiriasilor, in afara de inexistenta titlului locativ al familiei D. In mod special, ea nu s-a plans de neplata chiriilor, drept prevazut de art. 24 din Legea nr. 114/1996.
45. In plus, constatand ca contractul de inchiriere prelungit in baza OUG nr. 40/1999 a expirat la data de 8 aprilie 2004, Guvernul sustine ca reclamanta nu a mai facut alte demersuri, in special dupa data mentionata mai sus, pentru a evacua ocupantii din apartamentul sau sau pentru a le clarifica situatia.
46. Reclamanta face trimitere la faptele relevante si considera ca, tinand cont de circumstantele spetei, limitarea prerogativelor sale de proprietar a constituit o masura disproportionata.

B. Aprecierea Curtii
1. Principiile generale care se desprind din jurisprudenta Curtii
47. Curtea reaminteste ca art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, inainte de toate si cu prioritate, ca o ingerinta a autoritatii publice in dreptul la respectarea bunurilor sa fie legala. In special, al doilea alineat al acestui articol, recunoscand dreptul statelor de a reglementa folosinta bunurilor, impune conditia ca acest drept sa fie exercitat prin punerea in aplicare a "legilor". Mai mult, principiul legalitatii presupune existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor (vezi, mutatis mutandis, Broniowski impotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V, cu alte referinte, si Hutten-Czapska impotriva Poloniei [MC], nr. 35.014/97, § 47, CEDO 2006-VIII). In plus, Curtea este chemata sa verifice daca modalitatea in care dreptul intern este interpretat si aplicat, chiar si in caz de respectare a cerintelor legale, produce efecte conforme cu principiile Conventiei (Beyeler impotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, §§ 108-110, CEDO 2000-I).
48. Pe de alta parte, ingerinta in dreptul de proprietate trebuie nu doar sa urmareasca un "scop legitim" conform "interesului general", ci si sa pastreze un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul urmarit prin orice masura aplicata de stat, inclusiv masurile destinate sa reglementeze folosinta bunurilor unui individ. Tocmai acest lucru este exprimat de notiunea de "just echilibru" ce trebuie pastrat intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale omului. In cauzele legate de functionarea unei legislatii de amploare privind locuintele, aceasta apreciere poate sa se refere nu numai la intinderea ingerintei statului in libertatea contractuala si la relatiile contractuale de pe piata locativa, dar si la existenta unor garantii procedurale si a altora menite sa asigure ca functionarea sistemului si impactul sau asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Incertitudinea - fie ea legislativa, administrativa sau legata de practicile urmate de autoritati - este un factor care trebuie luat in calcul pentru a aprecia conduita statului. Intr-adevar, atunci cand este vorba de o chestiune de interes general, autoritatile publice sunt obligate sa reactioneze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerenta (vezi, mutatis mutandis, Broniowski, citata anterior, § 151, si Hutten-Czapska, citata anterior, §§ 167-168).
2. Aplicarea in speta a principiilor mentionate mai sus
49. Curtea constata mai intai ca in speta nu se contesta ca prevederile legale interne ce prelungesc de drept contractele de inchiriere, in special Legea nr. 17/1994 a carei aplicare de catre Curtea de Apel Bucuresti a dus la mentinerea familiei D. in apartamentul reclamantei, reprezinta o reglementare de folosinta a bunurilor si ca, prin urmare, intra in joc al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hutten-Czapska, citata anterior, §§ 160-161).
50. In continuare, Curtea observa ca ingerinta litigioasa a fost intemeiata in ultima instanta pe Legea nr. 17/1994. Aceasta prevedea ca, indiferent care ar fi proprietarul, contractele de inchiriere referitoare la spatii cu destinatia de locuinta a caror inchiriere era reglementata prin Legea nr. 5/1973 se prelungeau de drept pentru o perioada de 5 ani, fara modificarea conditiilor contractuale.
51. Reiterand ca principiul legalitatii presupune si existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor, Curtea observa ca, in anumite privinte, Legea nr. 17/1994 era lipsita de precizie. In special, aceasta lege nu prevedea procedura in baza careia fostii proprietari carora li s-au restituit bunurile nationalizate dupa intrarea in vigoare a legii puteau sa incheie contracte de inchiriere cu fostii chiriasi ai statului si nici nu continea vreo prevedere de sanctionare in caz de refuz al acestora de a-i recunoaste pe proprietari ca atare si de a incheia contracte de inchiriere cu acestia din urma (paragrafele 26 si 28 de mai sus).
52. Curtea apreciaza ca, in ciuda jurisprudentei interne divergente in materie de aplicare in timp a unei legi noi (paragrafele 39-41 de mai sus), trebuie constatat ca ingerinta litigioasa era compatibila cu cerinta de legalitate. Totusi, aceasta observa ca elementul de imprecizie constatat in Legea nr. 17/1994 si gradul de previzibilitate al aplicarii acestei legi in speta sunt luate in considerare la analiza conformitatii masurii litigioase cu cerintele de just echilibru intre interesele de fata (vezi, mutatis mutandis, Beyeler, citata anterior, §§ 108 si 110).
53. In ceea ce priveste scopul urmarit de ingerinta litigioasa, Curtea admite impreuna cu Guvernul ca ingerinta in cauza urmarea un scop legitim conform cu interesul general, si anume protectia sociala a chiriasilor intr-un context caracterizat printr-o criza de locuinte cu chirie moderata.
54. In ceea ce priveste respectarea justului echilibru intre interesele in cauza, Curtea reaminteste ca implementarea de catre autoritatile nationale a unui sistem de protectie a chiriasilor nu este criticabil in sine, avand in vedere in special larga marja de apreciere permisa de al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Totusi, din moment ce un astfel de sistem prezinta riscul de a impune locatorului o sarcina excesiva in ceea ce priveste posibilitatea de a dispune de propriul bun, autoritatile sunt obligate sa stabileasca proceduri sau mecanisme legislative previzibile si coerente, prevazand anumite garantii pentru ca punerea lor in aplicare si incidenta lor asupra dreptului de proprietate al locatorului sa nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (Radovici si Stanescu, § 76).
55. In speta, Curtea observa in primul rand ca, la datele de 21 si 28 iunie 1995, autoritatile au informat-o pe reclamanta si pe familia D. ca, avand in vedere rezilierea contractului de inchiriere al acesteia din urma cu societatea T., ele trebuiau sa isi rezolve relatiile contractuale fie pe cale amiabila, fie printr-o actiune in justitie. Or, din dosar reiese ca familia D. a refuzat, in mod repetat, sa incheie un contract de inchiriere cu reclamanta sau sa ii plateasca o chirie. Pe de alta parte, Curtea constata ca actiunea in evacuare introdusa de reclamanta, intemeiata pe Legea nr. 114/1996 si pe OUG nr. 40/1999, a fost respinsa, desi partea interesata si-a motivat actiunea si prin neplata chiriei de catre ocupantii apartamentului sau. In plus, Curtea reaminteste ca a constatat deja in decizia sa privind admisibilitatea prezentei cereri ca procedura de evacuare intemeiata pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 nu era eficienta in speta [Tarik impotriva Romaniei (dec.), nr. 75.849/01, 14 iunie 2007].
56. Curtea mai reaminteste ca a statuat in alte cauze referitoare la concilierea intereselor opuse ale proprietarilor si ale chiriasilor ca sarcina sociala si financiara pe care o presupun transformarea si reforma locuintelor intr-o tara nu se poate cladi pe un anumit grup social, indiferent de importanta intereselor celuilalt grup sau ale colectivitatii in ansamblul ei (vezi, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, citata anterior, § 225, si Radovici si Stanescu, citata anterior, § 88 in fine). Or, in speta, Curtea observa ca Legea nr. 17/1994, pe care s-a bazat Curtea de Apel Bucuresti, nu numai ca a prelungit cu 5 ani contractele de inchiriere ale fostilor chiriasi, dar a si mentinut in aceasta perioada aceleasi conditii contractuale ca cele stabilite de Legea nr. 5/1973, inclusiv criteriile de calcul al chiriei, fara a lua in considerare inflatia puternica cu care se confrunta tara la data respectiva (paragrafele 26-30 de mai sus).
57. In sfarsit, tinand cont de circumstantele spetei si de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca nu se poate considera ca intrarea in vigoare a OUG nr. 40/1999 a remediat situatia reclamantei. In acest sens, ea reaminteste ca a statuat deja ca prevederile defectuoase si lacunele constatate in OUG nr. 40/1999 in cazul proprietarilor care nu au trimis ocupantilor apartamentului lor notificarea necesara in termenul prevazut de ordonanta din cauza unor litigii nesolutionate cu acestia i-au facut pe proprietarii respectivi sa sufere o sarcina disproportionata (Radovici si Stanescu, citata anterior, § 88).
58. In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca restrictiile suferite de reclamanta de-a lungul mai multor ani in ceea ce priveste folosinta apartamentului sau si in special imposibilitatea de a incasa o chirie in care s-a aflat din cauza prevederilor defectuoase si a lacunelor constatate in Legea nr. 17/1994 si in OUG nr. 40/1999 nu au pastrat un just echilibru intre protectia dreptului persoanei la respectarea bunurilor sale si cerintele interesului general.
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie
59. Reclamanta se plange de inechitatea procedurii in fata Curtii de Apel Bucuresti. In aceasta privinta, ea sustine ca instanta nu a analizat pe fond toate motivele actiunii in evacuare si ca a inlaturat in mod arbitrar aplicarea in speta a OUG nr. 40/1999. Ea invoca in esenta art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele, in partea sa relevanta in speta:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta (...), care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)"
60. Guvernul considera ca reclamanta a avut ocazia sa raspunda la motivele de recurs formulate de familia D. in fata Curtii de Apel Bucuresti si, in special, la cel intemeiat pe incalcarea prevederilor legale privind protectia chiriasilor de catre instantele de fond si apel. Pe de alta parte, Guvernul apreciaza ca la termenul de judecata din 22 februarie 2001 partile au avut ocazia sa dezbata in sedinta publica si sa isi prezinte argumentele in sprijinul sau impotriva recursului familiei D. Reclamanta si-ar fi reiterat astfel argumentele referitoare la refuzul chiriasilor de a raspunde la notificarea facuta in temeiul OUG nr. 40/1999 si la neplata de catre acestia a chiriei pe care sustinea ca avea dreptul sa o incaseze.
61. In ceea ce priveste modul in care si-a motivat Curtea de Apel Bucuresti decizia din 28 februarie 2001, Guvernul face trimitere la jurisprudenta Curtii (Ruiz Torija impotriva Spaniei, hotararea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29, si Garcia Ruiz impotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 26, CEDO 1999-I) si apreciaza ca, in masura in care Curtea de Apel Bucuresti a inlaturat aplicarea OUG nr. 40/1999 in speta, ea nu avea niciun motiv sa raspunda la celelalte argumente ale reclamantei, intemeiate pe aceeasi prevedere legala.
62. Reclamanta contesta argumentele Guvernului si considera ca modul in care Curtea de Apel Bucuresti a pronuntat decizia din 28 februarie 2001 i-a incalcat dreptul la un proces echitabil.
63. Avand in vedere aprecierea asupra spetei si concluziile sale (paragrafele 49-58 de mai sus), Curtea considera ca nu este cazul sa statueze asupra fondului acestui capat de cerere (vezi, mutatis mutandis, Popescu si Toader impotriva Romaniei, nr. 27.086/02, 8 martie 2007).

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
64. Conform art. 41 din Conventie,
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu
65. Reclamanta solicita suma de 43.500 euro (EUR) cu titlu de daune materiale pe care considera ca le-a suferit din cauza neplatii chiriilor pentru apartamentul sau incepand cu luna iunie 1995 si pe care a evaluat-o pe baza unei chirii lunare de 300 EUR. In plus, aceasta solicita suma de 30.000 EUR cu titlu de daune morale pentru repararea neplacerilor si a suferintelor rezultate din imposibilitatea de a se folosi de propriul bun.
66. Guvernul apreciaza ca pretentia reclamantei privind prejudiciul material este de tip speculativ si ca, in plus, aceasta cerere nu se poate referi decat la perioada ulterioara pronuntarii deciziei din data de 28 februarie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti. Acesta adauga ca reclamanta ar fi putut obtine in justitie plata chiriilor datorate de familia D. prin intermediul unei actiuni in evacuare, intemeiata pe OUG nr. 40/1999 si introdusa dupa expirarea perioadei de prelungire a contractului de inchiriere, si ca, prin urmare, dreptul intern permitea inlaturarea prejudiciului material datorat comportamentului ilegal al chiriasului. Totusi, admitand ca neplata chiriilor de catre ocupantii apartamentului sau i-a cauzat partii interesate un prejudiciu material, Guvernul considera ca trebuie tinut cont de faptul ca, la data respectiva, reclamanta nu putea obtine in baza prevederilor OUG nr. 40/1999 decat o chirie limitata.
67. In ceea ce priveste cererea de daune morale a reclamantei, Guvernul considera ca acest prejudiciu este suficient compensat prin constatarea incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1.
68. In ceea ce priveste cererea de daune materiale, Curtea a constatat in speta o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza restrictiilor suportate de reclamanta timp de mai multi ani in ceea ce priveste folosinta apartamentului sau. Aceasta a recunoscut in special imposibilitatea in care s-a aflat partea interesata, din cauza prevederilor defectuoase si a lacunelor constatate in Legea nr. 17/1994 si in OUG nr. 40/1999, de a obtine obligarea chiriasilor la plata unei chirii. Acordarea unei sume pentru lipsa de folosinta a apartamentului sau este, asadar, direct legata de incalcarea constatata. Mai mult, Curtea observa ca in speta, ca si in cauza Popescu si Toader mentionata mai sus, familia D. continua sa ocupe apartamentul reclamantei fara sa ii plateasca o chirie oarecare.
69. Admitand faptul ca reclamanta a suferit in mod incontestabil un prejudiciu material din cauza incalcarii constatate, Curtea apreciaza ca elementele aflate la dosar nu ii permit sa stabileasca cu exactitate amploarea prejudiciului suportat efectiv.
70. In ceea ce priveste cererea de daune morale a partii interesate, Curtea considera ca frustrarea rezultata din restrictiile suferite de reclamanta timp de mai multi ani in legatura cu folosinta apartamentului sau nu poate fi reparata prin simpla constatare a incalcarii facuta in prezenta hotarare.
71. In aceste conditii, tinand cont de toate elementele de care dispune si statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, Curtea ii aloca reclamantei suma de 8.000 EUR, cu titlu de prejudiciu global.

B. Cheltuieli de judecata
72. Reclamanta mai solicita acordarea unei sume ce urmeaza a fi stabilita de Curte, pentru rambursarea cheltuielilor de judecata angajate in fata instantelor interne si a cheltuielilor de secretariat (traduceri, corespondenta, fotocopii, telefon etc.), insa nu a furnizat niciun document justificativ in sprijinul cererii sale.
73. Guvernul nu se opune acordarii unei sume pentru cheltuielile de judecata, atat timp cat este vorba de cheltuieli reale, necesare si rezonabile.
74. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului. In lipsa oricarui document justificativ, Curtea nu ii acorda reclamantei nicio suma cu acest titlu.
C. Dobanzi moratorii
75. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

In unanimitate,

Curtea

1. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
2. hotaraste ca nu este cazul sa analizeze pe fond capatul de cerere intemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantei, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie, 8.000 EUR (opt mii euro) cu titlu de daune materiale si morale, precum si orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceasta suma sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 7 februarie 2008, in aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.


Bostjan M. Zupancic,  Santiago Quesada,
presedinte                    grefier