Da, am supravietuit cancerului. Dar nu asta ma defineste

Debra Jarvis a vorbit la TedMed 2014 despre lupta ei cu cancerul si despre viata ei de dupa acel eveniment. Si modul in care isi spune povestea ne-a determinat sa preluam acest videoclip in speranta ca va reusi sa motiveze si alti oameni.

Am intrat in vorba cu tine adineauri in autobuz si vrem sa ne cunoastem mai bine, dar eu trebuie sa cobor la urmatoarea statie. Asa ca spune-mi trei lucruri despre tine care te definesc ca persoana. Trei lucruri despre tine din care voi putea intelege cine esti. Trei lucruri care ating esenta ta. Si ma intreb: intre cele trei lucruri e si faptul ca ai supravietuit dupa vreo trauma? Ai supravietuit dupa cancer, dupa viol, dupa holocaust, dupa incest?

Ati observat ca avem tendinta sa ne identificam dupa suferinte? Iar locul unde am vazut cum aceasta identitate a supravietuitorului are cele mai multe consecinte e comunitatea bolnavilor de cancer. Sunt de multa vreme legata de aceasta comunitate, pentru ca sunt capelan de azil si de spital de aproape 30 de ani incoace. In 2005 lucram la un centru mare de cancer si am aflat ca mama mea are cancer la san. Apoi dupa cinci zile am aflat ca si eu am cancer la san. Eu si mama ne cam facem concurenta... (Rasete) ...dar credeti-ma, de data asta nu incercam sa concurez cu ea. De fapt ma gandeam ca, daca tot e sa ai cancer, e convenabil sa lucrezi undeva unde se trateaza.

Dar iata ce mi-au spus multe persoane indignate: "Poftim?! Dar esti capelan! Ar trebui sa fii imuna!" Ca si cum ar fi trebuit sa scap doar cu o avertizare, nu cu o amenda, ca de, doar fac parte din echipaj. Am facut tratamentul la centrul de cancer unde lucram, ceea ce a fost nemaipomenit de convenabil, si am facut chimioterapie si o mamectomie, si mi s-a pus un implant salin. Ma opresc aici ca sa va spun repede ca asta e cel fals. (Rasete) Am constatat ca trebuie sa spun de la inceput, altfel o sa zica cineva: "Sigur e asta." Apoi ma misc sau fac un gest si o sa zica: "Nu, nu, e celalalt." Dar acum stiti.

Am avut multe de invatat ca pacienta. Printre altele am fost surprinsa ca numai o mica parte din experienta cancerului are legatura cu medicina. Cea mai mare parte se leaga de sentimente si credinta, de pierderea si regasirea identitatii, de descoperirea unei puteri si a unei flexibilitati de care nu stiai. E intelegerea faptului ca lucrurile cele mai importante in viata nu sunt lucruri deloc, ci relatii. Ajungi sa razi in ciuda incertitudinii si sa inveti ca te poti retrage din aproape orice spunand "Am cancer".

Un alt lucru pe care l-am invatat a fost ca nu e nevoie sa ma identific ca "supravietuitoare de cancer", chiar daca exista forte imense care ma imping exact spre asta. Va rog totusi sa nu ma intelegeti gresit. Organizatiile oncologice, eforturile de depistare precoce, informarea publicului si cercetarea oncologica au normalizat cancerul. Iar asta e minunat, acum putem vorbi despre cancer fara a mai sopti. Putem vorbi despre cancer si ne putem sprijini unii pe altii. Dar cateodata parca unii sar putin peste cal si incep sa ne spuna ce urmeaza sa simtim.

La vreo saptamana dupa operatia mea ne-a venit un musafir acasa. Poate asta a fost prima noastra greseala. Tineti cont ca la momentul respectiv fusesem deja capelan peste 20 de ani, deci despre moarte, sensul vietii si alte asemenea subiecte trancanisem deja la nesfirsit. La cina in seara aceea musafirul incepe sa-si intinda bratele deasupra capului si spune: "Stii, Deb, acum o sa afli in sfarsit ce e important. Da, o sa faci niste schimbari mari in viata ta, acum o sa incepi sa te gandesti la moarte. Da, cancerul asta e semnalul tau de alarma." Iar astea sunt vorbe de aur venite de la un om care vorbeste despre propria lui experienta. Dar cand cineva iti spune tie ce urmeaza sa simti tu, e cacat cu apa rece. Un singur lucru m-a impiedicat sa-l omor cu mainile goale, si anume ca nu-mi puteam ridica bratul drept. Dar i-am zis o vorba urata, ceva despre mama sa... (Rasete) ...la care barbatu-meu a zis: "I-au dat narcotice." (Rasete) Apoi dupa tratament mi se parea ca toata lumea imi spune ce sens va avea experienta mea. "A, inseamna c-o sa faci si ce zice popa." "A, inseamna ca vii la intrunire." "Inseamna ca o sa porti panglica roz si tricoul roz si banderola si cerceii si bratara si chiloteii." Chiloteii! Pe bune, cautati pe Google! (Rasete) Cu ce ajuta asta la informare? Doar barbatu-meu imi vede chiloteii. (Rasete) E deja bine informat despre cancer.

In momentul acela m-am gandit: "Doamne, dar chestia asta nu ma mai lasa sa traiesc!" Atunci mi-am zis: fii stapana pe experienta ta, n-o lasa pe ea sa-ti fie stapana. Stim cu totii ca, pentru a face fata unei traume, unei pierderi, oricarei experiente care ne schimba viata, trebuie sa gasim un sens. Dar e o problema: nimeni nu ne poate spune ce sens are experienta noastra. Noi trebuie sa decidem ce inseamna. Si nu e nevoie sa aiba vreun sens colosal, exteriorizat. Nu e nevoie sa infiintam fiecare cate o fundatie sau o organizatie, sa scriem o carte sau sa facem un documentar. Sensul poate fi tacut.

Acum multi ani am avut un pacient, un tanar cu totul minunat foarte indragit de personalul medical, incat am fost tare surprinsi cand ne-am dat seama ca nu avea nici un prieten. Locuia singur, venea la chimioterapie singur, i se facea tratamentul si apoi se ducea acasa, singur. L-am si intrebat: "Cum se face ca nu vii niciodata cu un prieten?" La care el: "Nu prea am prieteni." Dar avea o gramada de prieteni in sectia de perfuzii, toti il iubeam. Lumea venea in camera lui tot timpul. La ultima sedinta de chimioterapie ne-am adunat sa-i cantam, i-am pus coroana pe cap, i-am facut baloane de sapun si apoi eu l-am intrebat: "Si? De acum ce ai de gand sa faci?" Mi-a raspuns: "O sa-mi fac prieteni." Si asa a facut. S-a apucat de voluntariat si astfel si-a facut prieteni. A inceput sa mearga la biserica si iar si-a facut prieteni. De Craciun ne-a invitat pe mine si barbatu-meu, iar apartamentul era plin cu prietenii lui. Fii stapan pe experienta ta, n-o lasa pe ea sa-ti fie stapana. El singur a hotarat ca sensul experientei lui a fost sa cunoasca bucuria prieteniei si sa invete sa-si faca prieteni.

Dar dumneavoastra? Cum gasiti sensuri in experienta de cacat pe care ati avut-o? Poate fi una recenta sau una care va impovareaza de foarte multa vreme. Nu e niciodata prea tarziu sa-i schimbati sensul. Sensurile sunt dinamice: azi inseamna ceva, dar poate peste un an sau peste 10 ani va insemna altceva. Nu e niciodata prea tarziu sa devii altceva decat un simplu supravietuitor. Auziti cat de static suna cuvantul? Supravietuitor. Lipseste miscarea, lipseste cresterea. Fii stapin pe experienta ta. N-o lasa sa-ti fie stapana. Daca o lasi, parerea mea e ca te va ingradi, nu vei creste, nu vei evolua.

Sigur, uneori nu presiunile din afara sunt de vina ca ne asumam identitatea de supravietuitor. Uneori ne bucuram de partile bune. Uneori sunt avantaje. Dar apoi ne impotmolim. Printre primele lucruri invatate cand eram capelan stagiar au fost cei trei "C" ai activitatii de capelan: consolare, clarificare si, la nevoie, confruntare sau contestare. Tuturor ne plac partile cu consolarea si clarificarea. Dar confruntarea, nu prea.

Un alt lucru care mi-a placut cat am fost capelan a fost sa vad pacientii la un an sau chiar mai multi dupa tratament, pentru ca, va spun, era foarte misto sa vad cum s-au schimbat, cum a evoluat viata lor si prin ce-au mai trecut. Asa ca m-am bucurat enorm intr-o zi cand am fost chemata la intrarea in clinica de o pacienta cu care vorbisem in urma cu un an. Venise cu cele doua fiice ale ei de varsta adulta — le cunosteam — pentru control la un an dupa tratament. Asa ca am coborat si le-am gasit in culmea bucuriei pentru ca analizele ii iesisera cu rezultatul FMP: fara modificari patologice. Intr-o vreme credeam ca asta inseamna fara moarte previzibila. Deci erau foarte bucuroase si ne-am asezat sa vorbim. Dar era ciudat, pentru ca dupa nici doua minute a inceput sa-mi spuna din nou cum a fost cu diagnosticul, cu operatia si cu chimioterapia, desi, fiindu-i capelan, vorbisem cu ea in fiecare saptamana si deci stiam povestea. Spunea cuvinte ca suferinta, agonie, lupta. Iar la final mi-a spus: "Ma simteam rastignita." Atunci fiicele ei s-au ridicat si au spus: "Ne ducem sa luam cafea." Si au plecat. Zi-mi trei lucruri despre tine pana la statia urmatoare. Oamenii coborau inainte ca ea sa ajunga la numarul 2 sau 3. I-am intins un servetel si am imbratisat-o. Apoi, pentru ca tineam mult la femeia asta, i-am spus: "Da-te jos de pe cruce." Iar ea zice: "Poftim?" I-am zis din nou: "Da-te jos de pe cruce." Si, bravo ei, a reusit sa-mi spuna ce motive are sa-si insuseasca identitatea asta si apoi sa se cramponeze de ea. Prin asta primea multa atentie.

Oamenii aveau in sfarsit grija de ea. Dar acum ajunsese sa aiba efectul opus. Oamenii incepeau s-o evite. Se duceau "sa ia cafea". Experienta o facea sa se simta rastignita, dar ea nu voia sa-si lase eul rastignit sa moara. Va ganditi probabil ca am fost cam aspra cu ea, dar trebuie sa va spun ca vorbeam din propria mea experienta. Cu foarte multi ani inainte fusesem concediata de la un serviciu pe care il adoram si vorbeam fara incetare despre nevinovatia mea, despre nedreptate, tradare si inselatorie, pana cand, ca in cazul ei, oamenii au inceput sa ma evite, pana cand mi-am dat in sfarsit seama ca nu mai incercam doar sa-mi inteleg sentimentele, ci mi le amplificam. Nu voiam sa-mi las eul rastignit sa moara. Dar stim toti ca, in orice poveste a reinvierii, mai intai trebuie sa mori. Povestea crestina: Isus a stat mort o zi intreaga in mormant si abia apoi a inviat. Eu cred ca pentru noi a sta in mormant inseamna a ne ingriji in profunzime de ranile noastre si a ne da voie noua insine sa ne vindecam. Trebuie sa ne lasam eul rastignit sa moara ca sa se nasca un eu nou, unul mai adevarat. Trebuie sa dam drumul vechii povesti ca sa poata fi spusa o poveste noua, una mai adevarata. Fiti stapani pe propria experienta. N-o lasati sa va stapineasca ea.

Ce-ar fi sa nu mai existe supravietuitori? Adica ce-ar fi daca oamenii s-ar hotari sa-si ia durerea ca pe o experienta si nu ca pe o identitate? Poate astfel n-am mai fi niciodata ostatici ai ranilor noastre si am incepe drumul minunat al explorarii si descoperirii de sine si al cresterii. Poate am incepe drumul definirii propriei persoane prin ceea ce am devenit si prin ceea ce devenim.

Deci probabil supravietuirea nu era unul din cele trei lucruri pe care mi le-ai spune. Nu-i nimic. Vreau sa va spun tuturor ce bine imi pare ca ne aflam in acest autobuz impreuna. Eu cobor aici.