UPDATE: Unde plătesc impozit pe profit, începând din 2021, firmele românești care activează în Spania

Convenția între România și Regatul Spaniei pentru eliminarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit și prevenirea evaziunii fiscale și a evitării plății impozitelor a intrat în vigoare pe 14 ianuarie 2021 și se aplică deja, așa cum amintesc specialiștii de la Mihai & co. cu privire la informarea Ambasadei României în Spania pe acest subiect. Conform acestei convenții, firmele românești care desfășoară activitate în Spania datorează impozit pe profit într-un singur stat dintre cele două, în funcție de anumite criterii.

Cu toate că Legea nr. 309/2018 de ratificare a acestei convenții a fost publicată în Monitorul Oficial în anul 2018, convenția nu s-a putut aplica încă de atunci, fiind necesare anumite acțiuni și din partea Spaniei pentru intrarea în vigoare. După ce aceasta a intrat în vigoare și în Spania, iar cele două state au notificat ratificarea tratatului unul celuilalt, această convenție a intrat efectiv în vigoare la începutul anului 2021, după trecerea unui termen de încă trei luni de la notificare. 

Logica existenței unui tratat de evitare a dublei impuneri e de a nu crea riscul impunerii profiturilor unei firme în mai mult de un stat și, mai ales, de a nu se ajunge la rezultatul aberant în care o parte extinsă a unui profit ar fi datorată ca impozit. Acest lucru se poate întâmpla dacă două sau mai multe state se consideră competente să își exercite suveranitatea fiscală (puterea de a percepe taxe, impozite, contribuții etc.) asupra unor profituri, în același timp.

Astfel, această convenție de evitare a dublei impuneri între România și Spania a instituit un cadru legal în care, în general, impozitul pentru profiturile obținute, de exemplu, de firmele românești care desfășoară activitate în Spania se datorează și se plătesc într-un singur stat. 

Practic, regula este aceea că impozitul pe profit este datorat în statul unde este înregistrată firma respectivă: „profiturile unei întreprinderi a unui stat contractat sunt impozabile numai în acel stat”, scrie în actul amintit. De exemplu, o firmă înregistrată în România și cu sediul în București datorează în România impozit pe profitul rezultat ca urmare a vânzării și livrării unor bunuri în Spania.

În mod excepțional însă, impozitul este datorat în Spania, dacă firma românească are un sediu permanent acolo, prin care își desfășoară activitățile pe teritoriul Spaniei. Bineînțeles, se datorează impozit doar pentru acea parte din profit asociată sediului permanent situat în Spania. De asemenea, pentru acel sediu, firma românească poate deduce, din baza de calcul, cheltuielile care au legătură cu acel sediu.

Mai exact, este prevăzut expres în tratat că sunt considerate astfel de cheltuieli cele de conducere și cele de administrare, indiferent de statul în care au fost făcute.

Ce este considerat un sediu permanent

Însă ce este considerat un sediu permanent? Conform tratatului, un astfel de sediu reprezintă un loc fix de afaceri prin care întreprinderea își desfășoară în întregime sau în parte activitatea. De asemenea, în tratat este inclusă o listă exemplificativă referitoare la ce poate constitui un sediu permanent:

• un loc de conducere;
• o sucursală;
• un birou;
• o fabrică;
• un atelier; sau
• o mină, un puț petrolier sau de gaze, o carieră sau orice alt loc de extracție a resurselor naturale.

Atenție! Lista nu este exhaustivă, lucru rezultat din cuvântul „inclusiv”, folosit pentru a se face referire la cheltuielile deductibile.

De asemenea, se prevăd cazuri în care activitatea nu este considerată ca desfășurată printr-un sediu permanent:

• folosirea de instalații numai în scopul depozitării, expunerii sau livrării de bunuri sau mărfuri aparținând întreprinderii;
• menținerea unui stoc de bunuri sau mărfuri aparținând întreprinderii numai în scopul depozitării, expunerii sau livrării;
• menținerea unui stoc de bunuri sau mărfuri aparținând întreprinderii, care sunt expuse în cadrul unui târg comercial sau al unei expoziții și care sunt vândute de întreprindere în cel mult o lună de la închiderea unui astfel de târg sau expoziții;
• menținerea unui loc fix de afaceri numai în scopul cumpărării de bunuri sau mărfuri ori al colectării de informații pentru întreprindere;
• menținerea unui loc fix de afaceri numai în scopul desfășurării pentru întreprindere a oricărei alte activități cu caracter pregătitor sau auxiliar;
• menținerea unui loc fix de afaceri numai pentru orice combinare a activităților menționate anterior, cu condiția ca întreaga activitate a locului fix de afaceri ce rezultă din această combinare să aibă un caracter pregătitor sau auxiliar;
• când firma acționează printr-un agent independent, dacă o astfel de persoană acționează în cadrul activității ei obișnuite de afaceri;
• atunci când firma spaniolă este controlată de firma românească, prima nu este considerată, doar prin acest element, ca fiind un sediu permanent al firmei românești.

Astfel, o firmă românească datorează impozit pe profit în Spania dacă activitatea acesteia se desfășoară pe teritoriul Spaniei prin intermediul unui sediu permanent. În rest, datorează impozit pe profit în România.

Anterioara convenție de evitare a dublei impuneri dintre România și Spania data din perioada regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu și poate fi consultată aici.