Articol scris de Mara Moga-Paler, coordonatoare practica dreptului muncii în cadrul Schoenherr și Asociații SCA.
În practică, angajatorii pot opta pentru acordarea de bonusuri într-una dintre următoarele forme:
- fără documentarea în scris a acordării lor;
- în mod unilateral, prevăzând bonusurile în acte interne ce reglementează relațiile de muncă (spre exemplu, în regulamente interne, politici de remunerare, decizii de bonusare etc.);
- în contractele colective sau individuale de muncă, după negocierea bonusurilor.
Dacă bonusul este acordat de către angajator fără ca acesta să fie prevăzut în actele sale interne unilaterale ori să fie inclus în documentele contractuale semnate cu salariații, de principiu, angajatorul are libertatea de a decide acordarea sau neacordarea bonusului, cu respectarea principiului egalității de tratament a tuturor salariaților din companie. Pentru evitarea oricăror discriminări, angajatorul trebuie să definească criterii clare și verificabile de acordare a bonusurilor, care să poată justifica acordarea de bonusuri diferite pentru salariații care prestează o muncă egală sau de valoare egală.
Astfel, angajatorul are libertatea de acordare a unor bonusuri ex gratia independent de criteriile ce privesc rezultatele efective ale muncii salariaților, dacă este în măsură să dovedească stabilirea unor criterii care sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Principiile indicate mai sus vor fi avute în vedere și în ipoteza în care bonusul este inclus într-un act intern, unilateral, al societății angajatoare (spre exemplu, regulament intern, politică de remunerare, decizie de bonusare etc.). Suplimentar, pentru implementarea ori modificarea acestor acte interne, angajatorul va fi ținut și de obligațiile de informare și/sau consultare a sindicatului/ reprezentanților salariaților. De asemenea, odată stabilite în scris, regulile de acordare a bonusurilor vor fi obligatorii pentru angajatorul însuși până la modificarea ori revocarea acestora.
În cazul în care bonusul este stabilit contractual, atunci pentru negocierea, încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea unei astfel de clauze sunt aplicabile principiile și regulile speciale de dreptul muncii, dar și cele generale de drept civil care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de Codul muncii.
Deși inserarea unei clauze de bonus în contractul individual de muncă nu este obligatorie, în măsura în care angajatorul își asumă, în mod liber și în cunoștință de cauză, în calitate de profesionist, negocierea unei clauze de bonus și inserarea acesteia în cuprinsul contractului individual de muncă, el trebuie să acționeze cu bună-credință.
Obligația de bună-credință trebuie respectată în faza pre-contractuală, atunci când angajatorul îi comunică salariatului oferta de angajare, informându-l în mod complet și corect cu privire la clauzele esențiale pe care intenționează să le insereze în contract, inclusiv cu privire la componentele pachetului salarial, astfel încât și salariatul să își poată exprima consimțământul în cunoștință de cauză.
Apoi, pentru ca o eventuală clauză de bonus să își producă efectele, este necesar ca ea să fie asumată de angajator în mod serios, ceea ce presupune ca în cuprinsul ei să existe elemente obiective de acordare, externe de voința angajatorului (e.g. criterii, termene), astfel încât acordarea bonusului să nu depindă de arbitrariul angajatorului, iar salariatul să aibă dreptul și instrumentele necesare să intervină pentru a cere executarea obligației de către angajator.