Când devine o clauză abuzivă? Când drepturile și obligațiile nu sunt distribuite echilibrat în contract

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori este cea care stabilește necesitatea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile consumatorului, pe de o parte, și cele ale profesionistului, pe de altă parte, ca una din condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze.

Acest dezechilibru, însă, nu poate fi stabilit niciodată în abstract. El depinde de situația concretă și are nevoie de un termen de comparație (un fel de stare de echilibru la care să se facă raportarea). De exemplu, există norme legale care se aplică pentru a umple golurile din contracte, atunci când părțile la un acord nu stabilesc o anumită chestiune (dacă acea chestiune a fost stabilită, în schimb, se consideră că părțile au ales să schimbe efectele acelor norme legale cu prevederi specifice în contract).  Dacă o clauză contractuală se abate foarte mult de la astfel de norme (de exemplu, dobânda legală aplicabilă), fără să existe o justificare pentru această distanțare, acest aspect poate fi un indiciu cu privire la caracterul abuziv al acelei prevederi.

Legea menționată mai sus transpune o directivă europeană, pentru care Comisia Europeană a emis recent o comunicare, în vederea explicării ultimelor evoluții din domeniu. Printre altele, această comunicare face referire la problema „dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”.

Nu doar dezavantajele economice pot avea un caracter abuziv

Pentru a stabili existența dezechilibrului, trebuie făcută o analiză de la caz la caz. Ce este stabilit deja, însă, este că un consumator nu trebuie să sufere, neapărat, un dezavantaj economic radical, pentru a se ajunge la concluzia că o clauză dintr-un contract încheiat cu un profesionist este abuzivă.

Un exemplu în acest sens poate fi găsit într-o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În acea cauză, un consumator a fost obligat, în temeiul contractului, să suporte și impozitul pe câștiguri din vânzarea imobilelor pe care ar fi trebuit - conform legii - să îl plătească vânzătorul unei locuințe. Accentul, în cadrul analizei Curții, s-a pus pe faptul că logica existenței impozitului era de a fi suportat de către vânzător și nu de către cumpărător și, astfel, dezechilibrul a fost dat de o inversare a persoanei care trebuia să suporte acea plată.

Care sunt elementele la care se uită o instanță pentru a vedea dacă există o clauză abuzivă

Cum spuneam, mai sus, dezechilibrul nu poate fi stabilit decât în concret, după o analiză a tuturor circumstanțelor unei cauze. De aceea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit, de multe ori, că este în sarcina instanțelor naționale să determine existența caracterului abuziv, în concret, este menționat în Comunicare.

Totuși, există anumite elemente la care se poate uita o instanță, pentru a înțelege mai bine contextul.

În primul rând, analiza pornește de la o examinere a existenței unor norme cu caracter supletiv, în dreptul intern (norme care se aplică dacă o anumită problemă nu este stabilită de părțile la un contract, însă de la care există o derogare permisă, dacă părțile stabilesc ceva diferit). Dacă astfel de norme sunt identificate, poate fi descoperit un prim indiciu: mai exact, acele norme ar putea reflecta un echilibru prestabilit (în abstract, e adevărat, deci situația concretă ar putea fi obiectiv diferită).

După aceea, dacă nu există asemenea norme, Comunicarea menționează alte elemente, precum, „practicile de piață corecte și echitabile” sau „o comparație între drepturile și obligațiile părților prevăzute de o anumită clauză, ținând seama de natura contractului și de alte clauze contractuale aferente”.

În final, Comunicarea mai face și o precizare legată de contextul contractului și cum o analiză a anumitor elemente poate ajuta la stabilirea existenței caracterului abuziv:

• natura bunurilor sau a serviciilor care fac obiectul contractului;
• toate celelalte clauze ale contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde și
• toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului.

Aceste elemente se suprapun peste unele menționate în paragrafele anterioare, însă se poate vedea clar că ele acoperă atât de multe chestiuni, încât singura concluzie care poate fi trasă e că, din cauza complexității relațiilor comerciale, orice criterii care sunt cât de cât specifice ar limita sfera de analiză. De aceea, pentru o protecție eficientă a consumatorului, s-a ajuns la criterii relativ generale.