Hotãrâre în Cauza Pãduraru împotriva României*)
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14/06/2006
Actul a intrat in vigoare la data de 14 iunie 2006
___________
*) Traducere.
CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI
SECÞIA A TREIA
HOTÃRÂREA
din 1 decembrie 2005, definitivã la 1 martie 2006,
(Cererea nr. 63.252/00)
Aceastã hotãrâre va rãmâne definitivã în cazurile definite în art. 44 paragraful 2 din Convenþie. Ea poate fi supusã unor modificãri de formã.
În cauza Pãduraru împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secþia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preºedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I. Ziemele, judecãtori, ºi domnul V. Berger, grefier de secþie,
dupã ce a deliberat în Camera de consiliu, la data de 10 noiembrie 2005,
pronunþã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 63.252/00 îndreptatã împotriva României, prin care un cetãþean al acestui stat, domnul Anatol Pãduraru (reclamantul), a sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenþia pentru apãrarea drepturilor omului ºi a libertãþilor fundamentale (Convenþia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sãu, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susþinut în special cã vânzarea apartamentelor sale unor terþi, vânzare ce a fost validatã prin Hotãrârea Curþii de Apel Bucureºti din 30 mai 2000 fãrã acordarea vreunei despãgubiri, a încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1, susþinând cã a fost privat de bunurile sale.
4. La data de 9 iunie 2004, Curtea (Secþia a doua) a hotãrât sã comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 paragraful 3, aceasta a hotãrât sã uneascã admisibilitatea cu fondul cauzei.
5. Atât reclamantul, cât ºi Guvernul au depus observaþii scrise pe fondul cauzei (art. 59 paragraful 1 din Regulamentul Curþii). Fiecare parte a transmis comentarii scrise referitoare la observaþiile celeilalte.
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziþia secþiilor sale (art. 25 paragraful 1 din Regulament). Prezenta cauzã a fost atribuitã Secþiei a treia astfel remaniatã (art. 52 paragraful 1). În cadrul acesteia, camera însãrcinatã sã analizeze cauza (art. 27 paragraful 1 din Convenþie) a fost constituitã conform art. 26 paragraful 1 din Regulament.
ÎN FAPT
I. Circumstanþele cauzei
7. Reclamantul s-a nãscut în anul 1922 ºi locuieºte în Bucureºti.
8. La data de 20 august 1940, tatãl sãu a cumpãrat un imobil situat în Bucureºti, intrarea Domneºti nr. 7, compus din douã corpuri de clãdire, A ºi B, cuprinzând trei, respectiv douã apartamente.
9. În anul 1950, statul ºi-a apropriat imobilul, invocând Decretul de naþionalizare nr. 92/1950.
1. Acþiunea în revendicare a imobilului îndreptatã împotriva statului
10. La data de 7 februarie 1996, reclamantul a sesizat comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Primãriei Bucureºti (Primãria) cu o cerere de restituire a întregului imobil în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaþiei juridice a unor imobile cu destinaþie de locuinþe, trecute în proprietatea statului (Legea nr. 112/1995).
11. La data de 23 octombrie 1996, comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a hotãrât cã imobilele naþionalizate înainte de anul 1989, ale cãror foºti proprietari au depus o cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 sau care au sesizat instanþele cu o acþiune în revendicare, nu trebuiau vândute chiriaºilor decât dupã clarificarea situaþiei lor juridice.
12. La datele de 23 februarie ºi 17 martie 1997, Primãria a vândut chiriaºilor douã dintre apartamentele din corpul clãdirii B ºi terenurile aferente acestora în baza Legii nr. 112/1995.
13. La data de 20 martie 1997, reclamantul a introdus în faþa Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureºti, în contradictoriu cu Primãria, o acþiune în revendicare a întregului imobil.
14. Prin Sentinþa din 10 aprilie 1997, instanþa a admis acþiunea în revendicare ºi l-a recunoscut pe reclamant ca proprietar al imobilului. Aceasta a considerat cã tatãl reclamantului nu fãcea parte din categoriile persoanelor cãrora li se aplica Decretul nr. 92/1950, deoarece era exclus în mod expres de art. II din decretul respectiv. Instanþa a dispus ca Primãria sã lase imobilul în posesia reclamantului. Aceastã sentinþã a rãmas definitivã prin neapelare ºi a dobândit autoritate de lucru judecat.
15. La data de 16 aprilie 1997, Primãria a vândut foºtilor chiriaºi apartamentul nr. 2 - unul din cele 3 apartamente ale corpului de clãdire A al imobilului în litigiu - ºi terenul aferent acestuia, în baza Legii nr. 112/1995.
16. Prin Dispoziþia din data de 22 iulie 1997 în executarea Sentinþei din data de 10 aprilie 1997, Primãria a dispus restituirea întregului imobil cãtre reclamant.
17. La data de 17 septembrie 1997, reprezentanþii Primãriei ºi reclamantul au semnat un proces-verbal de punere în posesie a acelei pãrþi din imobil ce nu fãcuse obiectul contractelor de vânzare-cumpãrare menþionate mai sus (paragrafele 12 ºi 15 de mai sus). Aceºtia au arãtat cã, pentru punerea în posesie a restului imobilului, este nevoie de anularea în prealabil a contractelor încheiate cu chiriaºii.
18. La data de 28 aprilie 1998, comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 l-a informat pe reclamant cã nu mai putea beneficia de mãsurile reparatorii prevãzute de aceastã lege specialã din cauza restituirii imobilului, dispusã prin Sentinþa din 10 aprilie 1997.
În anul 1999, Primãria l-a informat pe reclamant cã are dreptul numai la despãgubiri în baza Legii nr. 112/1995, nu ºi la restituirea imobilului.
2. Acþiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare
19. La data de 6 noiembrie 1997, Primãria a introdus în faþa Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureºti o acþiune în anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate cu chiriaºii (paragrafele 12 ºi 15 de mai sus). La data de 27 februarie 1998, reclamantul a formulat o cerere de intervenþie, solicitând, de asemenea, anularea contractelor respective.
20. Prin Sentinþa din 9 martie 1999, instanþa a respins capãtul principal de cerere introdus de Primãrie ºi a admis în parte cererea de intervenþie a reclamantului.
În paralel, instanþa a considerat ca valabil încheiate contractele referitoare la vânzarea apartamentelor, pe motiv cã reclamantul nu a dovedit reaua-credinþã a pãrþilor contractante. În aceste condiþii, instanþa a considerat cã reclamantul are posibilitatea de a introduce o acþiune în revendicare pentru a compara titlul sãu de proprietate cu cele ale cumpãrãtorilor apartamentelor litigioase.
21. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentinþe.
Prin Decizia din 11 februarie 2000, Tribunalul Municipiului Bucureºti a respins apelul reclamantului. Tribunalul a constatat cã acesta nu a prezentat dovezi de naturã sã înlãture prezumþia de bunã-credinþã a cumpãrãtorilor ºi a estimat cã la momentul încheierii contractelor chiriaºii ar fi putut sã creadã cã statul era adevãratul proprietar al apartamentelor.
Pentru a aprecia buna-credinþã a pãrþilor, instanþa a þinut cont de faptul cã reclamantul nu comunicase în mod expres Primãriei intenþia sa de a obþine restituirea imobilului. Instanþa a respins argumentul potrivit cãruia acea comunicare a acþiunii în revendicare putea fi consideratã notificare, pe motiv cã Sentinþa din 10 aprilie 1997 nu indica data exactã a introducerii cererii respective.
De asemenea, instanþa a considerat cã, prin diligenþe rezonabile, cumpãrãtorii nu aveau cum sã aibã cunoºtinþã de existenþa acþiunii în revendicare, introdusã de reclamant împotriva Primãriei.
22. Reclamantul a formulat recurs.
Prin Hotãrârea din 30 mai 2000, Curtea de Apel Bucureºti a respins recursul reclamantului, considerând cã acesta nu a dovedit reaua-credinþã a cumpãrãtorilor în momentul încheierii contractelor. Aceasta a precizat cã eventuala rea-credinþã a Primãriei nu atrãgea în mod implicit reaua-credinþã a cumpãrãtorilor.
De asemenea, Curtea de Apel Bucureºti a considerat cã, la momentul vânzãrii, cumpãrãtorii nu cunoºteau ºi nu aveau cum sã cunoascã prin diligenþe rezonabile faptul cã statul nu era adevãratul proprietar al imobilului. În plus, instanþa a apreciat cã cererea de restituire depusã de reclamant la Primãrie în anul 1996 (paragraful 10 de mai sus) nu avea incidenþã asupra bunei-credinþe a cumpãrãtorilor, având în vedere cã în 1999 Primãria îl informase pe reclamant cã, în temeiul Legii nr. 112/1995, el nu avea dreptul decât la despãgubiri, nu ºi la restituirea bunului.
II. Dreptul ºi practica internã pertinente
A. Evoluþia noþiunii de "titlu" al statului
1. Noþiunea de "titlu" de proprietate ºi Decretul de naþionalizare nr. 92/1950
23. În dreptul român, noþiunea de "titlu" desemneazã actul juridic în virtutea cãruia se dobândeºte un drept de proprietate, cum ar fi, de exemplu, vânzarea, donaþia, succesiunea sau legea naþionalizãrii ºi aplicarea acesteia în practicã prin actele autoritãþilor administrative abilitate prin lege.
Unul dintre decretele de naþionalizare aplicate pe scarã largã în materie de imobile este Decretul nr. 92/1950, în virtutea cãruia numeroase imobile, identificate în listele anexate la decret ºi care aparþineau unor foºti industriaºi, mari proprietari funciari, bancheri ºi mari comercianþi, au fost naþionalizate. Art. II din decret excludea din domeniul sãu de aplicare imobilele ce aparþineau muncitorilor, funcþionarilor, micilor artizani, intelectualilor ºi pensionarilor.
2. Definiþia "titlului" statului în lumina jurisprudenþei existente pânã la data de 2 februarie 1995
24. Într-o primã etapã, în lipsa unei legislaþii speciale care sã reglementeze regimul juridic al imobilelor naþionalizate, instanþele s-au considerat competente sã analizeze litigiile referitoare la aceste imobile, în special cele naþionalizate prin aplicarea Decretului nr. 92/1950. În cadrul acestor litigii, instanþele naþionale s-au declarat competente sã judece dacã dispoziþiile diferitelor decrete de naþionalizare respectau condiþiile de fond ºi formã prevãzute de constituþiile în vigoare la momentul adoptãrii lor.
În decursul acestei prime etape, privarea de proprietate ce rezultã dintr-o naþionalizare era consideratã a fi efectuatã "cu titlu" dacã decretele, Constituþia ºi tratatele internaþionale la care România era parte fuseserã respectate la data aproprierii.
3. Reviriment de jurisprudenþã: imposibilitatea instanþelor de a stabili existenþa unui titlu al statului
25. Într-o a doua etapã, consecutivã revirimentului de jurisprudenþã al Curþii Supreme de Justiþie din 2 februarie 1995, instanþele naþionale nu s-au mai considerat competente sã analizeze aplicarea decretelor de naþionalizare ºi sã dispunã restituirea imobilelor naþionalizate prin aplicarea Decretului nr. 92/1950. Acestea au considerat cã reglementarea situaþiei juridice a naþionalizãrilor efectuate în aplicarea Decretului nr. 92/1950 prin raportare la dispoziþiile Constituþiei referitoare la dreptul de proprietate nu se putea face decât pe cale legislativã (vezi ºi Hotãrârea din cazul Brumãrescu împotriva României [GC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 252, paragraful 37).
4. Definiþia "titlului" statului prin Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaþiei juridice a unor imobile cu destinaþia de locuinþe, trecute în proprietatea statului (Hotãrârea nr. 20/1996)
26. Într-o a treia etapã, statul a adoptat Legea nr. 112/1995, care permitea vânzarea cãtre chiriaºi a imobilelor trecute în patrimoniul statului în baza unui titlu. Restituirea imobilelor naþionalizate foºtilor proprietari sau moºtenitorilor acestora nu era posibilã decât dacã aceºtia locuiau în imobilele respective în calitate de chiriaºi sau dacã bunurile erau libere ºi nu fuseserã închiriate. În cazul bunurilor care nu îndeplineau aceste condiþii, foºtii proprietari erau îndreptãþiþi sã cearã despãgubiri.
Prin Hotãrârea nr. 20/1996, obligatorie pentru autoritãþile însãrcinate cu aplicarea legii, Guvernul a definit imobilele naþionalizate "cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziþii legale. Conform aceleiaºi hotãrâri, Legea nr. 112/1995 nu se aplica în cazul imobilelor deþinute în fapt de stat, adicã în lipsa hotãrârii legale care sã constituie fundamentul juridic al dreptului sãu de proprietate, dat fiind faptul cã statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective.
27. Potrivit doctrinei, urmatã de practica instanþelor naþionale, "titlul" statului, aºa cum este el definit în Hotãrârea nr. 20/1996, implicã existenþa unei dispoziþii legale care sã permitã naþionalizarea. Simplul fapt cã statul invocã un act normativ în vigoare în timpul naþionalizãrii unui bun este suficient pentru ca aproprierea sã fie consideratã ca realizatã în baza unui titlu (F. Baias, B. Dumitrache ºi M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentatã ºi adnotatã, Ed. Rosetti, Bucureºti, 2002, vol. I, p. 73; în acelaºi sens, I. Adam, Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, Ed. All Beck, Bucureºti, 2003, p. 10; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureºti, 2002, p. 319-323; Hotãrârea nr. 70/1998 a Curþii de Apel Ploieºti). În ceea ce priveºte Decretul nr. 92/1950, era aºadar suficient ca un imobil naþionalizat în temeiul sãu sã fie inclus în listele anexate decretului pentru a putea fi considerat ca fiind naþionalizat cu "titlu", independent de respectarea sau nerespectarea cerinþelor de fond ºi formã impuse de acest decret la data naþionalizãrii.
5. Definiþia "titlului" statului în lumina Hotãrârii Guvernului nr. 11/1997 pentru modificarea ºi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaþiei juridice a unor imobile cu destinaþia de locuinþe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996 (Hotãrârea nr. 11/1997)
28. Dupã ce a vândut o parte a imobilelor considerate ca fiind naþionalizate "cu titlu" în baza Hotãrârii nr. 20/1996, într-o a patra etapã, marcatã prin adoptarea Hotãrârii nr. 11/1997, intratã în vigoare la data de 4 februarie 1997, Executivul a modificat ºi a completat definiþia imobilelor naþionalizate "cu titlu". Acesta a introdus o condiþie suplimentarã: conform art. 1 alin. 2 din aceastã hotãrâre, bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropriate prin respectarea cerinþelor decretelor în vigoare la data respectivã. Aceeaºi hotãrâre prevedea cã:
"(...) 4. Imobilele cu destinaþia de locuinþã care au fost trecute în proprietatea statului prin încãlcarea dispoziþiilor legale în vigoare la data intrãrii lor în patrimoniul statului sau în lipsa unor reglementãri legale care sã constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca trecute în proprietatea statului fãrã titlu ºi nu intrã în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995.
5. Imobilele ce nu intrã în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995 ºi pentru care statul nu deþine titlu de proprietate valabil pot face obiectul unei cereri de restituire sau de despãgubire conform dreptului comun. (...)"
29. Conform doctrinei, confirmatã de practica instanþelor naþionale, în baza Hotãrârii nr. 11/1997 sunt considerate ca fiind naþionalizate "fãrã titlu" nu numai imobilele apropriate în fapt, ci ºi cele apropriate fãrã respectarea cerinþelor legale impuse de decretul de naþionalizare (F. Baias, B. Dumitrache ºi M. Nicolae, citat mai sus, p. 74; în acelaºi sens, I. Adam, Legea nr. 10/2001, citatã mai sus, p. 11; I. Adam, Drept civil, citatã mai sus, p. 319; Hotãrârea nr. 510/2003 a Curþii Supreme de Justiþie).
30. Imobilele dobândite de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca naþionalizate "cu titlu" dacã cerinþele legale prevãzute de art. I paragrafele 1-5 ºi de art. II din decret au fost respectate la data naþionalizãrii ºi dacã la aceastã datã persoana care figura ca proprietar pe listele anexate la decret era aceeaºi cu adevãratul proprietar.
6. Noua definiþie a "titlului" statului în lumina Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publicã ºi regimul juridic al acesteia (Legea nr. 213/1998)
31. Art. 6 alin. (1) din aceastã lege prevede urmãtoarele:
"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitãþilor administrativ-teritoriale ºi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituþiei, a tratatelor internaþionale la care România era parte ºi a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat."
32. Dupã ce statul a vândut o parte din imobilele naþionalizate "cu titlu" în baza Hotãrârii nr. 11/1997, Legea nr. 213/1998 a introdus o nouã condiþie de "valabilitate" a titlului statului: valabilitatea dreptului de proprietate al statului devine subordonatã conformitãþii decretului de naþionalizare ºi actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituþia, tratatele internaþionale la care România era parte ºi legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivã, în lipsa unei asemenea conformitãþi, statul nu avea titlu valabil ºi, prin urmare, nu dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului. În acest caz, fostul proprietar îl putea revendica în faþa instanþelor competente pentru a stabili "valabilitatea" titlului statului (F. Baias, B. Dumitrache ºi M. Nicolae, citat mai sus, p. 75; în acelaºi sens, I. Adam, Legea nr. 10/2001, citatã mai sus, p. 16; I. Adam, Drept civil, citatã mai sus, p. 324-330).
7. Poziþia contradictorie a instanþelor dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 în ceea ce priveºte "titlul" statului
33. Instanþele au admis acþiunile în revendicare introduse împotriva statului atunci când au considerat cã decretul de naþionalizare fusese aplicat cu încãlcarea condiþiilor enunþate de acesta (de exemplu, Hotãrârea nr. 860/1999 a Curþii de Apel Cluj ºi hotãrârile nr. 1.184/2000 ºi 1.787/2000 ale Curþii Supreme de Justiþie - aplicarea Decretului de naþionalizare nr. 92/1950 în cazul unei persoane excluse de la aplicarea sa; hotãrârile nr. 1.239/1999 ºi 1.293/1999 ale Curþii de Apel Constanþa - nerespectarea formalitãþilor administrative prevãzute de Decretul de naþionalizare nr. 223/1974).
34. În anumite cazuri, Curtea Supremã de Justiþie a hotãrât cã, prin aplicarea noii condiþii introduse de Legea nr. 213/1998, anumite decrete de naþionalizare încãlcau constituþiile în vigoare la momentul adoptãrii lor ºi tratatele internaþionale la care România era parte.
Astfel, prin Hotãrârea nr. 46/2003, Curtea Supremã de Justiþie a considerat cã Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituþiei din 1948; în Hotãrârea nr. 2.078/2000, aceasta a considerat cã Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituþiei din 1965 din cauza caracterului sãu discriminatoriu; în Hotãrârea nr. 2.434/2000, aceasta a considerat cã decretele nr. 218/1960 ºi nr. 712/1966 nu respectau dispoziþiile constituþiilor din 1952 ºi 1965. Aceastã practicã a fost urmatã de o parte a instanþelor [de exemplu, hotãrârile Curþii de Apel Braºov nr. 1.246R/2000 ºi 1.140R/1999 - publicate în M.M. Voicu ºi M. Popoacã, Dreptul de proprietate ºi alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenþã 1991-2002, Editura Lumina Lex, Bucureºti, 2002, p. 342, care au constatat neconstituþionalitatea Decretului nr. 223/1974 (în raport cu Constituþia din 1965); Hotãrârea nr. 1.680/1998 a Curþii de Apel Bacãu, publicatã în M. Voicu, M. Popoacã, citatã mai sus, p. 333].
35. În celelalte cazuri, Curtea Supremã de Justiþie, urmatã de o altã parte a instanþelor, a considerat cã Decretul nr. 223/1974 a reprezentat un "titlu valabil" al statului (hotãrârile nr. 440/2003 ºi 709/2003, Curtea Supremã de Justiþie; nr. 1R/2001, Curtea de Apel Târgu Mureº; nr. 761R/2001 ºi 1.495R/2001, Curtea de Apel Braºov; nr. 2.062/1997 ºi 715/1999, Curtea de Apel Ploieºti, publicate în M. Voicu ºi M. Popoacã, citatã mai sus, p. 355).
36. Mai mult, dacã în hotãrârile nr. 3.696/2003 ºi nr. 4.009/2003 Curtea Supremã de Justiþie a considerat cã Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituþiei din 1965 ºi Declaraþiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, aceasta a considerat, în schimb, în Hotãrârea nr. 2.814/2004, cã decretul respectiv reprezintã un titlu valabil al statului.
37. În ceea ce priveºte Decretul nr. 92/1950, Curtea Supremã de Justiþie a considerat, în hotãrârile nr. 1.424/2001, nr. 1.945/2001 ºi nr. 46/2003, cã acesta contravine Constituþiei din 1948, în timp ce, prin hotãrârile nr. 1.005/2003 ºi nr. 634/2004, aceasta a considerat cã decretul respectiv reprezintã un "titlu valabil" al statului.
B. Vânzarea bunului altuia ºi acþiunea în revendicare introdusã de cãtre adevãratul proprietar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001
38. Când vânzãtorul nu este proprietarul bunului vândut, legile române nu sancþioneazã explicit vânzarea bunului altuia, care nu este reglementatã într-un act normativ. Doctrina ºi jurisprudenþa au estimat în mod constant cã acest lucru nu priva adevãratul proprietar de dreptul sãu (de exemplu, Hotãrârea nr. 2.467/1992 a Curþii Supreme de Justiþie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotãrârea nr. 132/1994 a Curþii Supreme de Justiþie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 5/1995, p. 77; Hotãrârea nr. 197/1996 a Curþii de Apel Bacãu, publicatã în Jurisprudenþa Curþii de Apel Bacãu în 1996, p. 18; Hotãrârea nr. 486/1999 a Curþii de Apel Bacãu). Într-adevãr, contractul de vânzare-cumpãrare încheiat între vânzãtorul nonproprietar ºi cumpãrãtor nu are efect obligatoriu decât în privinþa lor (res inter alios acta) ºi nu în privinþa adevãratului proprietar; bunul nu este scos din patrimoniul adevãratului sãu proprietar, care continuã sã dispunã liber de acesta (de exemplu, Hotãrârea nr. 132/1994 a Curþii Supreme de Justiþie, Culegere de jurisprudenþã din anul 1994, p. 39).
Soarta contractului depinde de buna- sau reaua-credinþã a pãrþilor contractante. Dacã pãrþile au fost de rea-credinþã la încheierea contractului, deoarece ele ºtiau cã vânzãtorul nu era proprietarul bunului, doctrina ºi jurisprudenþa considerã în general cã aceastã vânzare este o operaþiune speculativã, cã ea are o cauzã ilicitã ºi cã, din aceste motive, este lovitã de nulitate absolutã (fraus omnia corrumpit) (de exemplu, Hotãrârea nr. 419R/1994 a Curþii de Apel Galaþi, publicatã în Sintezã de practicã judiciarã a Curþii de Apel Galaþi, 1 iulie 1993 - 31 decembrie 1994, p. 84).
Dacã pãrþile contractante sau cel puþin cumpãrãtorul au/a încheiat vânzarea de bunã-credinþã ºi dacã cumpãrãtorul avea convingerea cã vânzãtorul prezenta toate însuºirile cerute de lege pentru a putea transfera dreptul de proprietate (art. 1899 alin. 1 din Codul civil), contractul este lovit numai de nulitate relativã (de exemplu, Hotãrârea nr. 2.467/1992 a Curþii Supreme de Justiþie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotãrârea nr. 190/1979 a Tribunalului Judeþean Olt, publicatã în Revista românã de drept nr. 6/1980). Adevãratul proprietar nu poate cere anularea contractului, deoarece nu este parte la contract, însã el are posibilitatea de a-ºi apãra dreptul de proprietate pe calea unei acþiuni în revendicare, dacã bunul se aflã în posesia cumpãrãtorului (de exemplu, Hotãrârea nr. 279/1976 a Tribunalului Suprem, Culegere de jurisprudenþã, 1976, p. 81; Hotãrârea nr. 2.467/1992 a Curþii Supreme de Justiþie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotãrârea nr. 2.207/1967 a Tribunalului Suprem, pronunþatã la data de 1 ianuarie 1967, publicatã în Revista românã de drept nr. 5/1968, p. 161; Hotãrârea nr. 132/1994 a Curþii Supreme de Justiþie, publicatã în revista "Dreptul" nr. 5/1995, p. 77; Hotãrârea nr. 197/1996 a Curþii de Apel Bacãu, publicatã în Jurisprudenþa Curþii de Apel Bacãu în 1996, p. 18).
39. Doctrina ºi jurisprudenþa definesc acþiunea în revendicare, care nu este reglementatã de lege, ca o acþiune prin care proprietarul unui bun individual determinat care a pierdut posesia asupra acestuia în favoarea unui terþ încearcã sã-ºi recapete dreptul de proprietate asupra bunului ºi sã obþinã posesia asupra acestuia faþã de terþul neproprietar. Revendicarea, ca acþiune petitorie imprescriptibilã, tinde sã stabileascã direct existenþa unui drept de proprietate al reclamantului; obþinerea posesiei nu este decât un efect accesoriu al acestei acþiuni.
Instanþele române au estimat cã este de ajuns ca în cursul unei proceduri în revendicare sã se analizeze cele douã titluri, cel al reclamantului ºi cel al pârâtului, pentru ca unul dintre ei sã fie declarat de instanþa sesizatã ca fiind cel mai caracterizat (de exemplu, Hotãrârea nr. 2.543/1996 a Curþii de Apel Ploieºti, publicatã în M. Voicu, M. Popoacã, Dreptul de proprietate ºi alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenþã 1991-2002, Editura Lumina Lex, Bucureºti, 2002, p. 358; Hotãrârea nr. 1.554/2000 a Curþii de Apel Cluj), din cauza vechimii sale, de exemplu, sau a faptului cã a fost înscris anterior într-un registru funciar.
C. Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) ºi evoluþia jurisprudenþei sub influenþa sa
1. Dispoziþiile legii
40. Noua lege consacrã principiul restituirii în naturã a imobilelor naþionalizate abuziv, cu câteva excepþii, dintre care cea referitoare la imobilele vândute chiriaºilor în baza Legii nr. 112/1995, introdusã de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. În cazul în care restituirea în naturã nu mai este posibilã, foºtii proprietari au dreptul la despãgubiri. Dispoziþiile în materie ale Legii nr. 10/2001 prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 2
"(2) Persoanele ale cãror imobile au fost preluate fãrã titlu valabil îºi pãstreazã calitatea de proprietar avutã la data preluãrii, pe care o exercitã dupã primirea deciziei sau a hotãrârii judecãtoreºti de restituire, conform prevederilor prezentei legi."
ARTICOLUL 18
"Mãsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent ºi în urmãtoarele cazuri:
(...)
d) imobilul a fost înstrãinat fostului chiriaº cu respectarea dispoziþiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaþiei juridice a unor imobile cu destinaþia de locuinþe, trecute în proprietatea statului."
ARTICOLUL 46
"(...)
(2) Actele juridice de înstrãinare, inclusiv cele fãcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fãrã titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolutã, în afarã de cazul în care actul a fost încheiat cu bunãcredinþã."
2. Poziþia Executivului în ceea ce priveºte Legea nr. 10/2001
41. La data de 18 aprilie 2003, Guvernul a adoptat Hotãrârea nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitarã a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care consacrã principiul stabilitãþii raporturilor de proprietate prin pãstrarea drepturilor persoanelor care au dobândit cu bunã-credinþã imobile naþionalizate (în Decizia nr. 2.822/2003, Curtea Supremã de Justiþie a considerat cã, dacã imobilul a fost vândut chiriaºilor ºi dacã fostul proprietar nu obþinuse anularea contractului de vânzare-cumpãrare, imobilul nu putea sã-i fie restituit în naturã în temeiul Legii nr. 10/2001).
42. Hotãrârea nr. 438/20031) era menitã sã menþinã situaþia juridicã a imobilelor deja vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 ºi preciza urmãtoarele referitor la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001:
___________
1) Nota traducãtorului: Hotãrârea nr. 498/2003.
"Acele înstrãinãri efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu deplina respectare a condiþiilor legii pânã la apariþia Legii nr. 213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiul deplin al protecþiei Legii nr. 10/2001, cu modificãrile ulterioare, în sensul cã sunt recunoscute ºi conservate efectele acestor acte. Însã înstrãinãrile intervenite dupã introducerea normei care permite cenzurarea de cãtre instanþele judecãtoreºti a «valabilitãþii titlului» (art. 6 din Legea nr. 213/1998, cu completãrile ulterioare), menþinerea sau, dupã caz, anularea actului translativ de proprietate este condiþionatã de dovedirea bunei-credinþe a dobânditorului la momentul înstrãinãrii."
3. Poziþia instanþelor ºi a doctrinei asupra aplicãrii ºi efectelor Legii nr. 10/2001
43. Doctrina românã ºi instanþele naþionale cunosc cel puþin 5 interpretãri diferite, adesea contradictorii, ale art. 18 lit. d) ºi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ºi ale efectelor lor (de exemplu: F. Baias, B. Dumitrache ºi M. Nicolae, citatã mai sus, p. 294; Discuþii cu privire la admisibilitatea acþiunii în revendicare a adevãratului proprietar împotriva subdobânditorului de bunã-credinþã al unui imobil; respectiv R. Popescu, E. Dincã, Partea I, ºi P. Perju, Partea a II-a, "Dreptul" nr. 6/2001, p. 5 ºi 18; I. Adam, Legea nr. 10/2001, citatã mai sus, p. 9; D. Chirica, Regimul juridic al revendicãrii imobilelor preluate de stat fãrã titlu valabil de la subdobânditorii care se prevaleazã de buna lor credinþã la data cumpãrãrii, "Dreptul" nr. 8/2002, p. 59).
44. Jurisprudenþa constantã a Curþii Supreme de Justiþie a respins ca inadmisibile acþiunile în revendicare a imobilelor naþionalizate, introduse de fostul proprietar împotriva statului sau împotriva cumpãrãtorilor dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (de exemplu, hotãrârile nr. 1.856/2003, 2.601/2003, 2.810/2003, 3.164/2004, 4.705/2004, 4.109/2003, 3.702/2003, 1.400/2004; 1.426/2004 ºi nr. 3.652/2004).
45. Într-o serie de decizii mai recente, Curtea Supremã de Justiþie a respins acþiunile în revendicare introduse dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de cãtre fostul proprietar împotriva cumpãrãtorului, indicând faptul cã validarea de cãtre instanþe a vânzãrii bunului altuia consolida ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpãrãtorului, un asemenea efect fiind inerent contractului de vânzare ºi neputând fi anulat prin compararea titlurilor concurente asupra aceluiaºi bun (hotãrârile nr. 3.962/2003, 4.229/2003, 5.555/2003 sau nr. 5.395/2004 ale Curþii Supreme de Justiþie).
46. În alte decizii Curtea Supremã de Justiþie a respins acþiunile în revendicare introduse împotriva cumpãrãtorului, aplicând teoria aparenþei în drept (de exemplu, hotãrârile nr. 4.268/2002, 2.685/2003 ºi nr. 634/2004 ale Curþii Supreme de Justiþie), fãrã a explica în ce constã eroarea comunã ºi invincibilã ºi care era diferenþa dintre aceasta ºi simpla bunã-credinþã a cumpãrãtorului (în Hotãrârea nr. 709/2003, Curtea Supremã de Justiþie a constatat eroarea "publicã" a cumpãrãtorilor în momentul vânzãrii, deoarece aceºtia au considerat, în momentul vânzãrii, cã statul era adevãratul proprietar al imobilului; de asemenea, potrivit Curþii Supreme de Justiþie, cumpãrãtorii au fost de bunã-credinþã, deoarece au crezut cã statul este adevãratul proprietar. Dimpotrivã, în Hotãrârea nr. 132/2004 Curtea Supremã de Justiþie a refuzat sã aplice aceeaºi teorie, deoarece cumpãrãtorul nu a dovedit existenþa erorii comune ºi invincibile).
47. În mai multe rânduri, considerând cã art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era aplicabil în procedurile introduse înainte ca aceastã dispoziþie sã fie adoptatã, Curtea Supremã de Justiþie a respins acþiunea în revendicare introdusã de fostul proprietar împotriva cumpãrãtorului, prevalându-se de buna-credinþã a cumpãrãtorului (de exemplu, hotãrârile nr. 1/2003, 4.894/2003 ºi nr. 3.835/2003). Aceasta a considerat ºi cã nulitatea absolutã a vânzãrii constituia o premisã indispensabilã a admiterii acþiunii în revendicare împotriva cumpãrãtorului (Hotãrârea nr. 439/2003).
48. În alte hotãrâri, Curtea Supremã de Justiþie ºi celelalte instanþe naþionale au respins acþiunea în revendicare datoritã bunei-credinþe a cumpãrãtorului, fãrã a face trimitere la Legea nr. 10/2001 (de exemplu, hotãrârile nr. 759R/2001 a Curþii de Apel Braºov; nr. 470/A/2000 a Curþii de Apel Bucureºti, confirmatã prin Hotãrârea nr. 2.702/2002 a Curþii Supreme de Justiþie; nr. 3.787/2003, 3.737/2003 ºi nr. 555/2004 ale Curþii Supreme de Justiþie).
D. Buna-credinþã, definiþie ºi sarcina probei
49. Buna-credinþã reprezintã, conform definiþiei date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, "credinþa posesorului cã, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuºirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". Astfel, în Hotãrârea nr. 4.894/2003, Curtea Supremã de Justiþie a considerat cã buna-credinþã constã în convingerea cumpãrãtorilor cã au încheiat un contract cu adevãratul proprietar, cu respectarea dispoziþiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului ºi cã aceste douã condiþii sunt îndeplinite în speþã.
50. Reaua-credinþã a fost definitã în literatura juridicã românã ca atitudinea unei persoane care îndeplineºte un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în acelaºi timp deplin conºtientã de caracterul ilicit al conduitei sale (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu ºi I. Urs, Dicþionar juridic, Editura Albatros, Bucureºti, 1985).
51. O parte a instanþelor naþionale a considerat cã trebuie sã i se cearã cumpãrãtorului sã facã dovada cã a îndeplinit diligenþe rezonabile pentru a cunoaºte situaþia juridicã a imobilului. Pentru alte instanþe, buna-credinþã ar trebui sã fie prezumatã ºi obligaþia de a face dovada relei-credinþe îi revine celeilalte pãrþi. Jurisprudenþa constantã nu indicã, aºadar, nici cui îi aparþine obligaþia de a proba buna-credinþã, nici care sunt circumstanþele pe care trebuie sã le dovedeascã cel care o contestã.
52. Prin Hotãrârea nr. 510/2003, Curtea Supremã de Justiþie a admis acþiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil naþionalizat, considerând cã reaua-credinþã a cumpãrãtorului "nu pãrea sã poatã fi pusã la îndoialã, dat fiind (...) cã acesta ºtia sau cã ar fi putut ºti cã imobilul risca sã fie revendicat de cãtre foºtii proprietari, cã ar fi putut sau chiar cã ar fi trebuit sã se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obþinerii bunului sãu ºi cã pasivitatea sa îi este imputabilã". Aceeaºi instanþã a declarat - în Decizia nr. 4.218/2002 - cã era de neconceput ca în calitate de cumpãrãtor al unui bun atât de important ca un imobil chiriaºul sã nu îndeplineascã diligenþele rezonabile pentru a cunoaºte situaþia juridicã a bunului.
În plus, ea a precizat - în Decizia nr. 4.623/2002 - cã dobânditorul ar fi trebuit sã verifice, cel puþin, înainte de a încheia actul de vânzare, dacã imobilul a fãcut obiectul unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acþiuni în revendicare din partea fostului proprietar, fãrã de care buna sa credinþã putea fi pusã la îndoialã. În Decizia nr. 4.561/2003, Curtea Supremã de Justiþie a considerat cã lipsa de informare sau ignoranþa cumpãrãtorului în ceea ce priveºte situaþia juridicã a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpãrãtorului.
53. Cu toate acestea, în Decizia nr. 3.962/2003, Curtea Supremã de Justiþie a indicat cã lipsa diligenþei din partea unui chiriaº în vederea cunoaºterii situaþiei imobilului pe care avea sã-l dobândeascã era lipsitã de consecinþe în plan juridic.
În alte hotãrâri instanþa supremã a aplicat principiul enunþat la art. 1899 alin. 2 din Codul civil, conform cãruia buna-credinþã este prezumatã, iar reaua-credinþã trebuie doveditã de cel care o invocã în favoarea sa, dar fãrã a acorda atenþie demersurilor pe care dobânditorul le-a fãcut sau nu înainte de a încheia cumpãrarea unui bun care fusese naþionalizat (de exemplu, hotãrârile nr. 781/2003, 5.359/2003, 1.476/2004, 2.559/2004, 3.855/2004 ºi nr. 4.229/2003).
ÎN DREPT
#PAGEBREAK#
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiþional la Convenþie
54. Reclamantul pretinde cã vânzarea apartamentelor sale unor terþi, validatã prin Hotãrârea Curþii de Apel Bucureºti din 30 mai 2000, a încãlcat, în lipsa oricãrei despãgubiri, art. 1 al Protocolului nr. 1 adiþional la Convenþie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã ºi în condiþiile prevãzute de lege ºi de principiile generale ale dreptului internaþional.
Dispoziþiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinþa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuþii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãþii
55. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenþie. Mai mult, ea observã cã nu existã niciun alt motiv de inadmisibilitate ºi prin urmare îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrþilor
a) Guvernul
56. Dupã o amplã expunere, însoþitã de numeroase referinþe la doctrinã ºi jurisprudenþã, cu soluþii date în dreptul român în cazul vânzãrii bunului altuia ºi al acþiunii în revendicare, introdusã de adevãratul proprietar împotriva cumpãrãtorului, Guvernul considerã cã reclamantul, cãruia dreptul de proprietate i-a fost recunoscut prin Sentinþa din 10 aprilie 1997, ar trebui sã introducã o acþiune în revendicare împotriva cumpãrãtorilor care sunt în posesia apartamentelor vândute. Astfel, ar avea posibilitatea de a-ºi confirma dreptul de proprietate faþã de cumpãrãtori prin intermediul unei comparãri a titlurilor ºi, pe cale de consecinþã, de a obþine posesia asupra bunului.
Guvernul presupune cã, în eventualitatea unei asemenea proceduri, reclamantul ar aduce ca dovadã a dreptului sãu de proprietate contractul de vânzare-cumpãrare încheiat la data de 20 august 1940 de cãtre tatãl sãu, al cãrui succesor este. Cât despre terþii cumpãrãtori, ei ar invoca existenþa contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate la 23 februarie, 17 martie ºi 16 aprilie 1997, a cãror valabilitate a fost recunoscutã prin Decizia din 30 mai 2000. Instanþa ar avea de analizat caracteristicile celor douã titluri ºi sã decidã care dintre ele prevaleazã.
În speþã, considerã Guvernul, titlul reclamantului provine de la autorul iniþial, care obþinuse bunul prin contractul de vânzare-cumpãrare din 20 august 1940 înainte de naþionalizare, pe când titlul cumpãrãtorului provine de la un autor nonproprietar, dupã cum a confirmat Sentinþa din 10 aprilie 1997.
57. Guvernul indicã, de asemenea, cã jurisprudenþa ºi doctrina au stabilit cã acþiunea în revendicare a adevãratului proprietar nu poate fi paralizatã decât prin invocarea uzucapiunii (de scurtã duratã, între 10 ºi 20 de ani), în urmãtoarele condiþii: a) cumpãrãtorul era de bunã-credinþã la încheierea contractului; b) s-a scurs un termen între 10 ºi 20 de ani de la încheierea contractului; c) existã un just titlu (în acest caz un contract cu nonproprietarul poate fi considerat drept just titlu); d) posesia este utilã ºi neviciatã. Or, acesta considerã cã în speþã terþii cumpãrãtori nu îndeplinesc condiþia bunei-credinþe.
De asemenea, Guvernul considerã cã buna-credinþã nu poate avantaja una dintre pãrþi decât în cadrul unei acþiuni în revendicare în care niciuna dintre pãrþi nu poate aduce un titlu de proprietate, caz în care partea care are câºtig de cauzã este cea care va dovedi posesia cea mai caracterizatã.
Guvernul conchide cã numai buna-credinþã a cumpãrãtorilor în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpãrare cu statul nonproprietar, fãrã condiþia suplimentarã a unei posesii utile ºi/sau a erorii comune ºi invincibile (error communis facit jus), nu are nici o semnificaþie din punctul de vedere al obþinerii proprietãþii asupra bunului vândut.
58. De asemenea, Guvernul indicã faptul cã, potrivit unei doctrine ºi unei practici minoritare ºi constant criticate, teoria aparenþei ar putea fi aplicatã în cazul vânzãrii bunului altuia (error communis facit jus). Condiþiile care impun aplicarea acestui principiu sunt: a) existenþa unei erori comune (împãrtãºitã de public) ºi invincibile (de care nimeni nu se poate îndoi, dând dovadã de toatã prudenþa sa); b) buna-credinþã a cumpãrãtorului; c) caracterul oneros al actului.
Or, dupã opinia Guvernului, în materie imobiliarã, cel care este de bunã-credinþã ºi trateazã cu un nonproprietar nu poate obþine proprietatea bunului decât dacã a exercitat posesia o perioadã lungã de timp, cuprinsã între 10 ºi 20 de ani. Doctrina a precizat cã teoria proprietarului aparent fondatã pe principiul error communis facit jus, fãrã a adãuga nimic la condiþia de bunã-credinþã, are ca efect crearea imediatã a unui drept de proprietate în favoarea terþului cumpãrãtor, ceea ce duce la încãlcarea dispoziþiilor general recunoscute ale Codului civil în materie de uzucapiune. În plus, în cadrul unei acþiuni în revendicare prin care adevãratul proprietar acþioneazã pentru a face sã înceteze deposedarea abuzivã, iar terþul cumpãrãtor invocã numai buna-credinþã ºi aparenþa în drept, adevãratul proprietar este cel care va avea câºtig de cauzã (certat de damno vitando).
59. În concluzie, Guvernul considerã cã o procedurã care constatã buna-credinþã a cumpãrãtorului la încheierea contractului de vânzare-cumpãrare nu are niciun efect asupra existenþei dreptului de proprietate al adevãratului proprietar. Hotãrârile care nu au dispus anularea contractelor de vânzare-cumpãrare nu au suprimat titlul de proprietate al reclamantului în speþã ºi nici nu au diminuat ºansele acestuia de a obþine posesia bunului în urma introducerii unei acþiuni în revendicare. Constatarea bunei-credinþe nu înseamnã nici negarea titlului reclamantului ºi nici confirmarea titlului cumpãrãtorului faþã de adevãratul proprietar.
b) Reclamantul
60. Reclamantul subliniazã cã, în Sentinþa sa rãmasã definitivã din 10 aprilie 1997, judecãtoria a recunoscut, cu efect retroactiv, nelegalitatea naþionalizãrii bunului sãu ºi deci legitimitatea sa ca proprietar.
61. El considerã cã doctrina ºi jurisprudenþa nu sunt unitare în ceea ce priveºte litigiile dintre proprietari ºi cumpãrãtori. În plus, cerându-i sã introducã o nouã acþiune împotriva cumpãrãtorilor, i se impune o sarcinã excesivã, datã fiind insecuritatea juridicã a unui sistem în care autoritatea hotãrârilor judecãtoreºti nu este respectatã ºi în care a fost adoptatã o legislaþie contradictorie care dã naºtere unei jurisprudenþe contradictorii.
Reclamantul susþine cã reaua-credinþã a statului reiese din participarea acestuia la acþiunea în revendicare ºi din faptul cã, în conformitate cu Hotãrârea nr. 11/1997, vânzãrile ar fi fost suspendate. El adaugã cã reaua-credinþã a cumpãrãtorilor reiese, pe de o parte, din faptul cã îl cunosc ºi cã erau la curent cu intenþia sa de a recupera imobilul ºi, pe de altã parte, din faptul cã ei cunosc istoria imobilelor naþionalizate ºi contextul noii legislaþii, precum ºi toate litigiile publice referitoare la restituirea lor.
62. Reclamantul subliniazã, de asemenea, cã nu a urmat procedura specialã prevãzutã de Legea nr. 10/2001, deoarece aceasta era favorabilã cumpãrãtorilor ºi le consolida poziþia faþã de cea a fostului proprietar.
2. Aprecierea Curþii
63. În speþã, Curtea considerã cã trebuie fãcutã o distincþie între situaþia apartamentului nr. 2 din corpul de clãdire A, vândut la data de 16 aprilie 1997, adicã dupã admiterea acþiunii în revendicare introduse de reclamant împotriva statului, ºi situaþia celorlalte douã apartamente care constituie corpul de clãdire B, vândute la data de 23 februarie 1997 ºi, respectiv, la 17 martie 1997, adicã înainte de introducerea acþiunii respective.
a) Apartamentul nr. 2 din corpul de clãdire A ("apartamentul nr. 2")
(i) Asupra existenþei bunului
64. Un reclamant nu poate invoca o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie decât în mãsura în care hotãrârile pe care le contestã se raporteazã la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziþii. Noþiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât ºi valori patrimoniale, inclusiv creanþe, în virtutea cãrora reclamantul poate pretinde cã are cel puþin o "speranþã legitimã" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivã, speranþa de a i se recunoaºte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ºi la fel se întâmplã ºi în cazul unei creanþe condiþionale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiþiei (vezi Prinþul HansAdam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 ºi 83, CEDO 2001-VIII).
65. În speþã, Curtea reþine cã reclamantul a introdus o acþiune în revendicare imobiliarã pentru a se constata nelegalitatea naþionalizãrii întregului sãu imobil ºi pentru a obþine restituirea acestuia. În Sentinþa sa din 10 aprilie 1997, rãmasã definitivã, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureºti a stabilit cã bunul litigios fusese naþionalizat prin încãlcarea Decretului nr. 92/1950, a statuat cã reclamantul rãmãsese proprietarul legitim ºi a obligat statul sã restituie bunul (paragraful 14 de mai sus). Aceastã sentinþã era opozabilã statului, singurul subiect de drept care putea sã se pretindã în mod legitim proprietarul bunului în acel moment ºi care a fost obligat sã-l repunã pe reclamant în posesia imobilului. Dreptul de proprietate asupra bunului recunoscut astfel cu efect retroactiv nu era revocabil.
De altfel, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost infirmat sau contestat pânã în prezent, Guvernul recunoscând în mod explicit cã reclamantul a rãmas proprietar, întemeindu-ºi apãrarea pe aceastã ipotezã. Drept care, Curtea apreciazã cã, în ceea ce priveºte apartamentul nr. 2, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie.
(ii) Asupra existenþei unei ingerinþe
66. Curtea observã cã Judecãtoria Sectorului 1 Bucureºti a constatat cã naþionalizarea imobilului reclamantului a fost ilegalã ºi a obligat statul, în posesia cãruia se afla atunci imobilul, sã-l restituie reclamantului. Or, dupã 6 zile de la aceastã sentinþã, statul a vândut apartamentul nr. 2 chiriaºului.
67. Guvernul pretinde cã vânzarea de cãtre stat a apartamentului nr. 2 nu a adus nicio atingere dreptului de proprietate al reclamantului, care continuã sã fie proprietar ºi are posibilitatea de a introduce o acþiune în revendicare împotriva cumpãrãtorului pentru a redobândi posesia asupra bunului.
68. În primul rând, Curtea considerã cã în speþã nu este vorba de o simplã vânzare a bunului altuia, dar cã aceastã vânzare a survenit cu încãlcarea flagrantã a unei hotãrâri judecãtoreºti pronunþate în favoarea reclamantului. Astfel, deºi Sentinþa din 10 aprilie 1997 a recunoscut retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului ºi a obligat statul sã-l repunã în posesia imobilului, la data de 16 aprilie 1997 statul a vândut imobilul chiriaºului. Nu se poate ºti cu certitudine dacã la data de 16 aprilie 1997 Sentinþa din 10 aprilie 1997 avea un caracter definitiv. Aºadar, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligaþie moralã de a stabili un exemplu, a cãrei respectare trebuia asiguratã de organele sale învestite cu misiunea de protecþie a ordinii publice (Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 73, CEDO 2001-VI). Or, a vinde apartamentul în litigiu dupã ce a fost obligat sã-l restituie reclamantului ºi fãrã a arãta nici cea mai micã opoziþie faþã de sentinþã, de exemplu prin declararea apelului, înseamnã a nega activitatea instanþelor.
69. În al doilea rând, argumentul Guvernului trebuie respins ºi pentru cã reclamantul nu mai are niciun mijloc de a redobândi posesia asupra apartamentului sãu.
Astfel, procedura prevãzutã de Legea nr. 10/2001, aºa cum este ea reglementatã prin Hotãrârea Guvernului nr. 498/2003 ºi confirmatã de Curtea Supremã de Justiþie (paragrafele 41 ºi 42 de mai sus), nu poate avea ca efect restituirea în naturã a imobilului, dat fiind faptul cã instanþele au refuzat sã anuleze contractele de vânzare-cumpãrare.
În ceea ce priveºte introducerea unei acþiuni în revendicare împotriva cumpãrãtorilor, trebuie menþionat faptul cã aceasta este, în dreptul român, imprescriptibilã (paragraful 39 de mai sus). Aºadar, reclamantul nu era obligat sã o introducã imediat dupã respingerea acþiunii în anulare. Ar fi un lucru excesiv sã i se impunã o asemenea obligaþie pentru perioada cuprinsã între respingerea definitivã a acþiunii în anulare a vânzãrii, adicã 30 mai 2000, ºi intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, adicã 14 februarie 2001, având în vedere cele douã proceduri declanºate anterior ºi efortul uman ºi financiar pe care le-au presupus.
De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu mai poate introduce o acþiune în revendicare a apartamentului, deoarece jurisprudenþa constantã a celei mai înalte instanþe a statului considerã cã o asemenea acþiune trebuie respinsã ca inadmisibilã (paragraful 44 de mai sus). Chiar presupunând cã ar fi putut introduce o asemenea acþiune, ºansele sale de succes ar fi fost cel mult incerte, deoarece Curtea Supremã de Justiþie respinge în mod sistematic acþiunile în revendicare atunci când constatã buna-credinþã a cumpãrãtorilor (paragrafele 45-48 de mai sus).
70. Din cele de mai sus reiese cã, vânzând unui terþ apartamentul pe care ar fi trebuit sã-l restituie reclamantului, statul l-a privat pe acesta de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra lui (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Franþei, Hotãrârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotãrâri ºi decizii, 1997-I, p. 164, § 54).
71. În lumina celor de mai sus, Curtea considerã cã vânzarea apartamentului, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului de a redobândi posesia asupra apartamentului, în ciuda faptului cã s-a pronunþat în acest sens o sentinþã rãmasã definitivã, constituie fãrã nicio îndoialã o ingerinþã în dreptul de proprietate al reclamantului.
(iii) Asupra justificãrii ingerinþei
72. Rãmâne de stabilit dacã ingerinþa constatatã de Curte a încãlcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie.
73. Aºa cum a precizat deja în mai multe rânduri, Curtea reaminteºte cã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie conþine trei norme distincte: "prima, care se exprimã în prima frazã a primului alineat ºi îmbracã un caracter general, enunþã principiul respectãrii proprietãþii; a doua, ce figureazã în cea de-a doua frazã a aceluiaºi alineat, vizeazã privarea de proprietate ºi o supune anumitor condiþii; cât despre a treia, menþionatã în cel de-al doilea alineat, recunoaºte dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general (...). Nu este vorba totuºi de reguli lipsite de legãturã între ele. A doua ºi a treia dintre ele se referã la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normã" (James ºi alþii împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 29-30, § 37).
74. Pentru a stabili dacã a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu numai sã se verifice dacã a avut loc deposedarea sau exproprierea formalã, ci ºi sã se treacã dincolo de aparenþe ºi sã se analizeze realitãþile situaþiei litigioase. Convenþia vizând protejarea drepturilor "concrete ºi efective", trebuie cercetat dacã situaþia respectivã echivaleazã cu o expropriere de fapt (Brumãrescu, citatã mai sus, § 76).
75. Curtea relevã cã situaþia creatã de jocul combinat al vânzãrii apartamentului, al Deciziei Curþii de Apel Bucureºti din 30 mai 2000, care a refuzat sã anuleze vânzarea apartamentului, ºi intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în urma cãreia jurisprudenþa constantã a Curþii Supreme de Justiþie a negat posibilitatea redobândirii posesiei asupra imobilelor vândute unor terþi de bunã-credinþã, a avut ca efect privarea reclamantului de beneficiul acelei pãrþi din Hotãrârea din 10 aprilie 1997 care stabilea dreptul sãu de proprietate asupra apartamentului nr. 2, împiedicându-l sã dobândeascã posesia.
Este adevãrat cã, în jurisprudenþa sa constantã, Curtea analizeazã neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreºti din perspectiva primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie (Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, § 40, 7 mai 2002, Jasiuniene împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, § 45, 6 martie 2003, ºi Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 80, 2 martie 2004). Totuºi, în speþã, pe de o parte, la momentul vânzãrii, hotãrârea nu avea un caracter executoriu ºi, pe de altã parte, nu este vorba de o simplã neexecutare, ci de vânzarea bunului cãtre un terþ. În urma acestei vânzãri, cel interesat nu mai avea posibilitatea sã intre în posesia bunului, sã-l vândã sau sã-l lase moºtenire, sã consimtã la donarea sa ori sã dispunã de el într-un alt mod. În aceste condiþii, Curtea constatã cã aceastã situaþie a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie.
76. O privare de proprietate ce se analizeazã prin prisma celei de a doua norme nu se poate justifica decât dacã se demonstreazã în special faptul cã ea a avut loc în condiþiile prevãzute de lege, pentru cauzã de utilitate publicã ºi cu respectarea principiului proporþionalitãþii.
77. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie impune, înainte de toate ºi mai ales, ca o ingerinþã a autoritãþii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sã fie legalã (latridis, citatã mai sus, § 58). Principiul legalitãþii implicã ºi existenþa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise ºi previzibile (Hentrich împotriva Franþei, Hotãrârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19-20, § 42, ºi Lithgow ºi alþii împotriva Marii Britanii, Hotãrârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, § 110). Cu toate acestea, Curtea deþine o competenþã limitatã pentru a verifica respectarea dreptului intern (Hσkansson ºi Sturesson împotriva Suediei, Hotãrârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47).
78. Curtea observã cã Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât în cazul situaþiei bunurilor faþã de care statul deþinea un titlu de proprietate (paragrafele 26-30 de mai sus) ºi cã nicio altã dispoziþie internã nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se gãsea de facto în patrimoniul sãu ºi pentru care nu avea aºadar un titlu. De altfel, nici reclamantul ºi nici Guvernul nu au pretins cã vânzarea cãtre un particular a unui bun confiscat sau naþionalizat fãrã titlu valabil avea, la momentul faptelor, o bazã legalã.
79. În speþã, Curtea reþine, asemenea Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureºti în Sentinþa sa din 10 aprilie 1997, cã la momentul vânzãrii statul nu avea un titlu asupra apartamentului nr. 2 ºi cã ingerinþa litigioasã era lipsitã de bazã legalã, având în vedere cã Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
80. Þinând cont de cele de mai sus, Curtea conchide cã ingerinþa în dreptul de proprietate al reclamantului a fost lipsitã de bazã legalã ºi, prin urmare, cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie.
b) Cele douã apartamente ce formeazã corpul de clãdire B al imobilului ("clãdirea B") (vândute la data de 23 februarie 1997 ºi, respectiv, la 17 martie 1997)
(i) Asupra existenþei bunului
81. În ceea ce priveºte clãdirea B, reclamantul a introdus acþiunea sa în revendicare la data de 20 martie 1997, adicã dupã ce aceastã parte a bunului a fost vândutã fostului chiriaº. Aºadar, trebuie cercetat dacã reclamantul dispunea totuºi de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie.
Trebuie observat cã, în Sentinþa sa definitivã din 10 aprilie 1997, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureºti a stabilit cã întregul imobil revendicat de cãtre reclamant fusese naþionalizat cu încãlcarea Decretului nr. 92/1950, a apreciat cã reclamantul rãmãsese proprietarul legitim al acestui imobil ºi a dispus restituirea lui, aºadar inclusiv a clãdirii B. Dreptul de proprietate astfel recunoscut - cu efect retroactiv - asupra clãdirii B nu era revocabil.
82. Desigur, pe de o parte, aceastã recunoaºtere a dreptului de proprietate al reclamantului nu s-a fãcut în detrimentul celorlalþi subiecþi de drept, mai exact al cumpãrãtorilor, care ar fi putut pretinde în mod legitim cã sunt proprietarii bunurilor în momentul introducerii acþiunii în revendicare în faþa instanþelor naþionale, pe de altã parte, reclamantul nu a intrat în posesia clãdirii B în urma Sentinþei din 10 aprilie 1997 (paragraful 17 de mai sus). În aceste împrejurãri, "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clãdirea B în naturã de cãtre cumpãrãtori. Trebuie aºadar analizat dacã acest interes respecta condiþiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonialã" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie, mai exact dacã era vorba de un interes patrimonial cu o bazã suficientã în dreptul intern (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 47, 28 septembrie 2004).
83. Este incontestabil ºi, de altfel, necontestat cã interesul reclamantului de a i se restitui apartamentele în naturã este un interes patrimonial.
84. Curtea considerã cã acest interes patrimonial avea o bazã suficientã în dreptul intern, deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de stat, ºi, pe de altã parte, era confirmat de o jurisprudenþã bine stabilitã a instanþelor.
În primul rând, aºa cum a arãtat Guvernul (paragrafele 57 ºi 58 de mai sus), cu excepþia circumstanþelor excepþionale (uzucapiunea sau, pentru o doctrinã minoritarã ºi o jurisprudenþã foarte rarã, aparenþa în drept), o jurisprudenþã constantã admitea, pânã în anul 2001, o acþiune în revendicare introdusã de adevãratul proprietar împotriva cumpãrãtorului, chiar de bunã-credinþã, al bunului altuia. Aºadar, reclamantul putea spera în mod legitim la concretizarea interesului sãu patrimonial în urma admiterii unei eventuale acþiuni în revendicare introduse împotriva cumpãrãtorilor.
În al doilea rând, în ceea ce priveºte recunoaºterea acestui interes de cãtre stat, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres cã persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul ºi le-a însuºit fãrã titlu valabil îºi pãstreazã calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaºterea explicitã ºi retroactivã a supravieþuirii vechiului drept. Trebuie menþionat cã legea nu face nicio distincþie între situaþia imobilelor vândute chiriaºilor, cum este cazul clãdirii B, ºi cea a imobilelor rãmase în patrimoniul statului.
85. În opinia Curþii, aceste elemente dovedesc faptul cã reclamantul era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român ºi care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie (vezi, mutatis mutandis, Oneryildiz împotriva Turciei [MC], nr. 48.939/99, § 129, CEDO 2004-XI, ºi Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, § 105 in fine, CEDO 2000-I).
86. De altfel, dreptul reclamantului asupra clãdirii B nu a fost infirmat sau contestat pânã în prezent. Mai mult, Guvernul recunoaºte în mod explicit cã reclamantul a rãmas proprietarul acesteia ºi îºi întemeiazã apãrarea pe aceastã ipotezã.
87. În consecinþã, Curtea apreciazã cã reclamantul avea asupra apartamentelor un drept patrimonial care se analizeazã ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie.
(ii) Natura pretinsei încãlcãri
88. Curtea reaminteºte cã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie, care tinde în principal sã protejeze individul împotriva oricãrei atingeri a dreptului sãu de proprietate de cãtre stat, poate sã implice ºi obligaþii pozitive care sã impunã unui stat adoptarea unor anumite mãsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (Broniowski, citatã mai sus, § 143; Oneryildiz, citatã mai sus, § 134, ºi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 96, CEDO 2002-VII).
89. Ea reafirmã faptul cã Convenþia nu impune statelor contractante nicio obligaþie specificã de reparare a nedreptãþilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele sã fi ratificat Convenþia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiþiile în care ele acceptã sã restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte sã ratifice Convenþia (Kopecky, citatã mai sus, § 35). Adoptarea unor legi care sã prevadã restituirea bunurilor confiscate sau despãgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscãri necesitã o vastã analizã a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic ºi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul sã dispunã de o mare marjã de apreciere în ceea ce priveºte politica economicã ºi socialã, Curtea a declarat cã respectã modul în care acesta concepe imperativele "utilitãþii publice", cu excepþia cazului în care aprecierea sa se dovedeºte complet lipsitã de o bazã rezonabilã (James ºi alþii, citatã mai sus, p. 32, § 46, ºi Fostul rege al Greciei ºi alþii, § 87, hotãrâri citate mai sus). Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru modificãrile atât de fundamentale ale sistemului unei þãri, cum ar fi tranziþia de la un regim totalitar la o formã democraticã de guvernare ºi reforma structurii politice, juridice ºi economice a statului, fenomene care duc inevitabil la adoptarea unor legi economice ºi sociale la scarã mare (Broniowski, citatã mai sus, § 149).
90. Acest lucru nu înseamnã cã atitudinea autoritãþilor naþionale într-un anumit caz nu poate prezenta probleme în ceea ce priveºte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie, atunci când ele nu-ºi respectã obligaþiile ce decurg din Convenþie.
91. Pentru a putea aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie, Curtea trebuie sã facã o analizã globalã a diferitelor interese aflate în joc, acordând atenþie faptului cã Convenþia are drept scop apãrarea drepturilor "concrete ºi efective". Ea trebuie sã meargã dincolo de aparenþe ºi sã analizeze realitatea situaþiei litigioase.
Astfel, dacã dispun de o mare marjã în aprecierea existenþei unei probleme de interes public ce justificã anumite mãsuri ºi în alegerea politicilor lor economice ºi sociale (Kopecky, citatã mai sus, § 37), atunci când se aflã în joc o chestiune de interes general, autoritãþile publice trebuie sã reacþioneze în timp util, într-o manierã corectã ºi cu cea mai mare coerenþã (vezi Beyeler, citatã mai sus, §§ 110 in fine, 114 ºi 120 in fine, Broniowski, citatã mai sus, § 151, Sovtransavto Holding, citatã mai sus, §§ 97-98, Novoseletskiy împotriva Ucrainei, nr. 47.148/99, § 102, 22 februarie 2005, Blucher împotriva Republicii Cehe, nr. 58.580/00, § 57,11 ianuarie 2005, ºi O.B. Heller, A.S. împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 55.631/00, 9 noiembrie 2004).
92. Dacã Convenþia nu impune statelor obligaþia de a restitui bunurile confiscate ºi cu atât mai puþin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odatã ce a fost adoptatã o soluþie de cãtre stat ea trebuie implementatã cu o claritate ºi o coerenþã rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridicã ºi incertitudinea pentru subiecþii de drept la care se referã mãsurile de aplicare a acestei soluþii.
În aceastã privinþã trebuie subliniat faptul cã incertitudinea - fie ea legislativã, administrativã sau provenind din practicile aplicate de autoritãþi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (Broniowski, citatã mai sus, § 151).
93. Mai mult, este de datoria oricãrui stat contractant sã se doteze cu un arsenal juridic adecvat ºi suficient pentru a asigura respectarea obligaþiilor pozitive ce îi revin. Singura sarcinã a Curþii este sã analizeze dacã în speþã mãsurile adoptate de autoritãþile române au fost adecvate ºi suficiente (vezi Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003, Piven împotriva Ucrainei, nr. 56.849/00, § 37, 29 iunie 2004, ºi Zhovner împotriva Ucrainei, nr. 56.848/00, § 35, 29 iunie 2004).
(iii) Respectarea obligaþiei pozitive de cãtre alfa) Incertitudinea juridicã generalã generatã de lipsa de claritate ºi de coerenþã a legislaþiei aplicabile ºi consecinþele sale pentru reclamant
94. Curtea observã cã, pentru a defini situaþia în care se aflã reclamantul, în dreptul român par esenþiale mai multe noþiuni, ºi anume "titlul" statului, "vânzarea lucrului altuia", "buna-credinþã" a cumpãrãtorului, "acþiunea în revendicare" ºi "aparenþa în drept". În afara noþiunii de "titlu" al statului, definitã în mod diferit în diversele acte normative succesive, ºi a celei de "bunã-credinþã", definitã de Codul civil, însã interpretatã ºi aplicatã diferit în practicã, celelalte trei noþiuni citate mai sus nu sunt definite de o lege, ci au fost elaborate în doctrinã ºi sunt aplicate printr-o jurisprudenþã ce nu este întotdeauna constantã (paragrafele 38, 39, 49-53, 57 ºi 58 de mai sus).
95. În ceea ce priveºte "titlul" statului, Curtea observã cã practica instanþelor naþionale nu este constantã atunci când trebuie sã decidã, de exemplu, dacã Decretul nr. 92/1950 sau Decretul nr. 223/1974 era sau nu conform cu constituþiile în vigoare la momentul aplicãrii lui ºi putea sã constituie aºadar un "titlu" al statului (paragrafele 33-37 de mai sus).
Aceastã lipsã de coerenþã se referã nu numai la posibilitatea instanþelor de a analiza titlul statului ºi interpretãrile diferite ºi chiar contradictorii pe care acestea le-au dat în aceastã chestiune de drept, ci ºi la modalitatea în care Guvernul a definit aceastã noþiune: dacã iniþial "titlul" a fost înþeles într-un sens foarte larg, el a fost interpretat tot mai restrictiv prin modificãrile succesive ale legislaþiei. Or, Curtea observã cã aceastã evoluþie normativã a avut loc nu înainte de vânzarea imobilelor foºtilor proprietari, aºa cum ar fi fost de dorit, ci în timpul derulãrii sale (paragrafele 23-32 de mai sus). Acest lucru era susceptibil sã ducã, de exemplu, la ideea cã imobilele vândute deoarece erau considerate ca "naþionalizate cu titlu" în momentul vânzãrii lor sã fie, de fapt, preluate "fãrã titlu", conform interpretãrilor ulterioare date de Guvern, ceea ce a constituit, fãrã îndoialã, sursa situaþiilor conflictuale atunci când douã persoane diferite aveau interese legitime concurente asupra aceluiaºi imobil: pe de o parte, foºtilor chiriaºi li s-a acordat prin lege dreptul de a dobândi proprietatea asupra bunurilor pe care le ocupau ºi, pe de altã parte, foºtii proprietari cãrora li s-au restituit bunurile în urma acþiunilor în revendicare imobiliarã admise de instanþele naþionale prin hotãrâri ce se bucurã de autoritate de lucru judecat, ce au fost ulterior imposibil de executat.
96. Este de netãgãduit faptul cã numeroase proceduri judiciare, fie în revendicare, fie în anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare, cum sunt ºi cele introduse de reclamant în speþa de faþã, îºi au originea în aceastã incertitudine ºi cã instanþele au fost chemate sã soluþioneze astfel de litigii, deºi nu dispuneau de un cadru legislativ destul de previzibil ºi de coerent. În aceastã privinþã trebuie constatat, pe de o parte, cã erau posibile multiple interpretãri juridice ale noþiunii de "titlu" al statului ºi, pe de altã parte, cã noþiunile de "bunã-credinþã" a cumpãrãtorului, de "aparenþã în drept", precum ºi legãturile acestora cu acþiunea în revendicare nu erau clar reglementate, ceea ce a condus la diferite concluzii juridice asupra aceleiaºi chestiuni de drept prezentate în faþa diferitelor instanþe naþionale (paragraful 51 de mai sus).
97. În ceea ce priveºte acþiunea în revendicare, înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001 jurisprudenþa stabilise cã în caz de vânzare a bunului altuia, acþiunea în revendicare introdusã de adevãratul proprietar împotriva terþului subdobânditor de bunã-credinþã era admisibilã, exceptându-se circumstanþele excepþionale, în urmã unei comparãri a titlurilor concurente asupra bunului aflat în litigiu. Aparenþa în drept, nici ea reglementatã ºi, conform Guvernului, contestatã de majoritatea autorilor, era interpretatã ºi subordonatã nu numai bunei-credinþe a cumpãrãtorului, ci ºi existenþei unei erori comune ºi invincibile (paragrafele 38, 39, 57 ºi 58 de mai sus).
Or, dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepþiile par sã fi devenit regulã, iar Curtea Supremã de Justiþie a respins acþiunile în revendicare fie reþinând doar buna-credinþã a dobânditorilor, fie considerând cã legiuitorul se prevalase de buna-credinþã a cumpãrãtorului prin Legea nr. 10/2001, fie apreciind ca aplicabilã aparenþa în drept interpretatã într-un sens larg, fãrã a face o distincþie clarã între eroarea comunã ºi invincibilã ºi buna-credinþã (paragrafele 46-48 de mai sus). În plus, în mai multe rânduri Curtea Supremã de Justiþie a refuzat sã procedeze la compararea titlurilor, considerând cã o confirmare pe cale juridicã a valabilitãþii vânzãrii bunului altuia ar fi consolidat ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpãrãtorului, efect care nu ar putea fi anulat de compararea titlurilor (paragraful 45 de mai sus).
98. Curtea a statuat deja cã divergenþele de jurisprudenþã constituie, prin natura lor, consecinþa inerentã oricãrui sistem judiciar ce se sprijinã pe un ansamblu de instanþe de fond cu autoritate asupra circumscripþiei lor teritoriale ºi cã rolul unei instanþe supreme este tocmai acela de a regla divergenþele de jurisprudenþã (Zielinski ºi Pradal & Gonzalez ºi alþii împotriva Franþei, nr. 24.846/94, § 59, CEDO 1999-VII). Totuºi, în speþã, trebuie menþionat cã nici mãcar Curtea Supremã de Justiþie nu avea o jurisprudenþã unitarã asupra chestiunilor de drept aflate în discuþie.
Curtea considerã cã, în lipsa unui mecanism care sã asigure coerenþa practicii instanþelor naþionale, asemenea divergenþe profunde de jurisprudenþã, ce persistã în timp ºi þin de un domeniu ce prezintã un mare interes social, sunt de naturã sã dea naºtere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citatã mai sus, § 97) ºi sã diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintã una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
99. În concluzie, Curtea considerã cã lipsa de coerenþã pe plan legislativ ºi divergenþele de jurisprudenþã din domeniul naþionalizãrii imobilelor erau susceptibile sã creeze un climat general de incertitudine ºi nesiguranþã juridicã.
beta) Consecinþele incertitudinii juridice generale asupra reclamantului
100. Mecanismul cererilor individuale prevãzut la art. 34 (fostul articol 25) din Convenþie exclude cererile introduse pe calea actio popularis. Cererile trebuie aºadar sã fie introduse de persoane care se pretind victime ale unei încãlcãri a uneia sau mai multor dispoziþii ale Convenþiei ori în numele lor. Asemenea persoane trebuie sã poatã demonstra cã au fost direct afectate de mãsura incriminatã (vezi, de exemplu, Hotãrârea Open Door ºi Dublin Well Woman împotriva Irlandei din 29 octombrie 1992, seria A nr. 246-A, p. 22, § 44, ºi Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 52, CEDO 2000-VII).
101. În consecinþã, Curtea trebuie sã analizeze cum s-a repercutat acest climat general de incertitudine în cazul reclamantului.
1. Vânzarea apartamentelor din clãdirea B
102. Curtea observã cã la data de 7 februarie 1996 reclamantul a solicitat Primãriei Municipiului Bucureºti restituirea în naturã a imobilului. Mai mult, la data de 23 octombrie 1996 Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Primãriei Municipiului Bucureºti a decis cã imobilele pentru care a fost depusã o cerere de restituire nu vor fi vândute decât dupã clarificarea situaþiei lor juridice (paragraful 11 de mai sus). În fine, la 4 februarie 1997 a intrat în vigoare Hotãrârea Guvernului nr. 11/1997, care modificã noþiunea de "titlu" al statului. Apartamentele au fost vândute la data de 23 februarie 1997 ºi, respectiv, la 17 martie 1997.
103. Or, având în vedere Hotãrârea din 23 octombrie 1996 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, apartamentele n-ar fi trebuit vândute decât dupã clarificarea situaþiei lor juridice, adicã dupã verificarea valabilitãþii titlului statului. Aceasta presupunea, conform Hotãrârii Guvernului nr. 11/1997, ca autoritatea administrativã însãrcinatã cu aplicarea Legii nr. 112/1995 sã verifice, printre altele, dacã tatãl reclamantului nu era exclus de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 în virtutea art. II din acesta, aºa cum a procedat judecãtoria prin Sentinþa din 10 aprilie 1997. Nu erau necesare consideraþii juridice complexe, cum ar fi aprecierea conformitãþii decretului cu Constituþia din 1948, ci doar simpla verificare a unui fapt, care ar fi putut fi efectuatã cerându-i-se reclamantului sã aducã dovezile pertinente. Guvernul nu a furnizat niciun document de naturã sã dovedeascã faptul cã autoritãþile administrative ar fi verificat astfel existenþa unui titlu al statului în momentul vânzãrii.
Faptul cã statul nu a îndeplinit diligenþele necesare pentru a stabili situaþia juridicã a imobilului în litigiu reiese ºi din aceea cã a vândut apartamentul nr. 2 dupã numai 6 zile de la pronunþarea sentinþei care dispunea ca statul sã restituie apartamentul reclamantului. În plus, cu toate cã prin Dispoziþia Primãriei Municipiului Bucureºti din 22 iulie 1997 s-a dispus restituirea întregului imobil, autoritãþile par sã îºi fi dat seama abia în momentul punerii în posesie cã se aflã în imposibilitatea de a pune reclamantul în posesia celor 3 apartamente pe care le vânduserã în prealabil.
104. Este foarte probabil ca modificarea noþiunii de "titlu" al statului ºi noua cerinþã legalã introdusã de Hotãrârea Guvernului nr. 11/1997, referitoare la respectarea dispoziþiilor Decretului nr. 92/1950, la data la care statul ºi-a apropriat bunul sã fi influenþat comportamentul autoritãþilor, care se pare cã nu au dispus de timpul necesar pentru a-ºi schimba practicile administrative.
Într-adevãr, dacã pentru a verifica "titlul" statului, aºa cum este el definit prin Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996, ar fi fost de ajuns sã consulte listele anexate la Decretul nr. 92/1950 (paragraful 27 de mai sus), imobilul fiind considerat ca naþionalizat "cu titlu" dacã ar fi figurat pe aceste liste, noua cerinþã legalã introdusã prin Hotãrârea nr. 11/1997 presupunea demersuri suplimentare: administraþia era obligatã sã verifice, pe de o parte, dacã existã identitate între persoana care figura ca proprietar pe listele întocmite pentru aplicarea decretului ºi adevãratul proprietar la data naþionalizãrii ºi, pe de altã parte, dacã adevãratul proprietar nu a fost exclus de la aplicarea decretului prin prevederile art. II din acesta. Or, pentru aceasta era absolut necesar ca autoritãþile sã intre în contact cu foºtii proprietari sau cu moºtenitorii lor - care ar fi putut formula cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 -, ceea ce nu s-a întâmplat în speþã.
105. Cu siguranþã, este obligaþia statului sã se doteze cu un arsenal juridic adecvat ºi suficient pentru a asigura respectarea obligaþiilor pozitive ce îi revin în virtutea Convenþiei. Rezultã cã vânzarea, în speþã, de cãtre stat a apartamentelor imobilului în litigiu înainte ca o instanþã sau o autoritate administrativã sã fi hotãrât asupra cererii de restituire, introdusã de reclamant în temeiul unei legi speciale ce viza repararea prejudiciilor suferite de foºtii proprietari în timpul regimului comunist, nu pare deloc sã fi fost justificatã în circumstanþele speþei.
106. Curtea nu considerã cã este nerezonabil sã aprecieze cã acþiunile autoritãþilor administrative în cauzã s-au datorat, cel puþin în parte, incertitudinii generale în privinþa definiþiei "titlului" statului (paragraful 95 de mai sus).
2. Acþiunea în anulare a vânzãrii ºi aprecierea bunei-credinþe a cumpãrãtorilor
107. Curtea observã cã instanþele naþionale sesizate de reclamant printr-o cerere în anulare a titlurilor concurente deþinute de terþi asupra bunului ce îi fusese restituit s-au prevalat de buna-credinþã a cumpãrãtorilor, dar fãrã sã stabileascã o diferenþã între situaþia juridicã a apartamentelor din clãdirea B, vândute înainte de introducerea acþiunii în revendicare, ºi cea a apartamentului nr. 2 din clãdirea A, vândut dupã 10 aprilie 1997, datã la care acþiunea în revendicare a reclamantului fusese admisã printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã. În cele douã situaþii ele au aplicat prezumþia de bunã-credinþã ºi au considerat cã, chiar dacã ar fi îndeplinit diligenþele rezonabile, cumpãrãtorii nu ar fi putut sã ºtie cã statul nu era adevãratul proprietar.
108. Curtea nu are obligaþia sã defineascã noþiunea de "bunã-credinþã" în dreptul român ºi nici sã analizeze buna-credinþã a cumpãrãtorilor în speþã. Curtea reaminteºte cã singura sa obligaþie, conform art. 19 din Convenþie, este sã asigure respectarea angajamentelor ce rezultã din Convenþie pentru pãrþile contractante. În special, Curtea nu are obligaþia de a se substitui instanþelor interne. Interpretarea legislaþiei interne incumbã în primul rând autoritãþilor naþionale ºi în special instanþelor (vezi în special Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I).
109. Curtea nu neagã complexitatea problemelor pe care instanþele trebuie sã le rezolve, însã considerã cã aceastã complexitate s-a datorat, cel puþin în parte, lipsei unei definiþii clare ºi coerente a bunei-credinþe ºi a unei metode uniforme de apreciere a sarcinii ºi a obiectului probei acesteia. La aceasta se adaugã definiþia fluctuantã a noþiunii de "titlu" al statului, foarte importantã pentru a stabili dacã cumpãrãtorii aveau cum sã îºi dea seama cã statul nu era proprietarul bunului la momentul vânzãrii, precum ºi lipsa de precizie în ceea ce priveºte cunoaºterea celui care trebuia sã îndeplineascã diligenþele rezonabile pentru a clarifica situaþia juridicã a unui imobil pus în vânzare de cãtre stat. Pentru Curte astfel de chestiuni nerezolvate de instanþele sesizate cu acþiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpãrare, introdusã de reclamant, reflectã incertitudinea generalã ce plana asupra definiþiei ºi a aprecierii bunei-credinþe în dreptul intern.
3. Imposibilitatea de a obþine posesia asupra apartamentelor
110. Curtea subscrie opiniei Guvernului conform cãreia, în momentul respingerii acþiunii în anulare a contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a i se restitui imobilul în naturã prin introducerea unei acþiuni în revendicare împotriva cumpãrãtorilor (paragrafele 38, 39, 57 ºi 58 de mai sus). Rezultã cã nu i se poate reproºa celui interesat cã nu a introdus imediat o a treia acþiune în revendicare împotriva cumpãrãtorilor, având în vedere efortul uman ºi financiar pe care îl reprezentau cele douã proceduri pe care le introdusese deja în faþa instanþelor naþionale ºi care constituie ºi ele cãi de recurs adecvate ºi susceptibile de a remedia direct plângerea sa (paragraful 69 de mai sus).
111. Trebuie constatat cã, dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul s-a vãzut în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra pãrþilor nerestituite ale imobilului sãu, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent prin jocul combinat al art. 18 lit. d) ºi art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (paragrafele 40-42 de mai sus). În plus, nu îi mai era îngãduit sã introducã împotriva dobânditorilor o acþiune în revendicare întemeiatã pe dreptul comun (paragraful 44 de mai sus). Chiar dacã s-ar presupune cã ar fi putut introduce o asemenea acþiune, ºansele sale de succes ar fi fost nesigure, datã fiind jurisprudenþa constantã a Curþii Supreme de Justiþie, care respingea acþiunile în revendicare dacã constata buna-credinþã a cumpãrãtorilor (paragrafele 45-48 de mai sus).
Aceastã schimbare imprevizibilã de jurisprudenþã a avut ca efect privarea reclamantului de orice posibilitate rezonabilã de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foºtilor chiriaºi, aºa cum ar fi putut spera în mod legitim înainte, în virtutea Hotãrârii definitive din 10 aprilie 1997. Or, aceastã schimbare pare sã fi fost facilitatã de lipsa unui cadru legislativ potrivit ºi a unei practici administrative ºi judiciare adecvate asupra chestiunilor de drept legate de vânzarea bunului altuia, de aparenþa în drept ºi de regulile aplicabile în materie, ceea ce l-a împiedicat definitiv pe reclamant sã concretizeze speranþa legitimã ce decurge din Sentinþa din 10 aprilie 1997 de a i se restitui în naturã întregul sãu bun.
gamma) Concluzie
112. În lumina celor de mai sus, Curtea constatã cã statul nu ºi-a îndeplinit obligaþia sa pozitivã de a reacþiona în timp util ºi cu coerenþã în faþa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naþionalizare. Incertitudinea generalã astfel creatã s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vãzut în imposibilitatea de a-ºi recupera întregul bun atunci când dispunea de o hotãrâre definitivã ce obliga statul sã i-l restituie. Prin urmare, statul nu ºi-a îndeplinit obligaþia de a asigura reclamantului exercitarea efectivã a dreptului sãu de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie, încãlcând astfel "justul echilibru" ce trebuie sã existe între cerinþele interesului public ºi imperativele protejãrii dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citatã mai sus, § 96).
113. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie.
II. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenþie
114. Conform art. 41 din Convenþie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenþiei sau a protocoalelor sale ºi dacã dreptul intern al înaltei pãrþi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinþelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrþii lezate, dacã este cazul, o reparaþie echitabilã."
115. Reclamantul solicitã cu titlu de despãgubiri materiale o sumã ce corespunde valorii imobilului, ºi anume, conform raportului de expertizã transmis Curþii, 204.000 euro. De asemenea, el solicitã, cu titlu de lipsã de folosinþã, 112.152 euro pentru prejudiciul suportat pânã în august 2004 ºi 29.192 euro pentru fiecare an urmãtor. De asemenea, el solicitã cu titlu de daune morale suma de 3.161.520 euro, precum ºi 530,15 dolari (USD) ºi 600 euro cu titlu de cheltuieli de judecatã.
116. Guvernul contestã ferm evaluarea imobilului operatã în speþã de cãtre expertul numit de reclamant. El estimeazã la 57.659 euro suma maximã ce i-ar putea fi acordatã, ceea ce reprezintã, conform concluziilor unui alt expert, valoarea pe piaþã a apartamentelor vândute ºi a terenului aferent. Guvernul apreciazã cã daunele morale trebuie apreciate conform jurisprudenþei Curþii ºi nu se opune plãþii cheltuielilor de judecatã, cu condiþia ca acestea sã se sprijine pe documente justificative, sã fie rezonabile ºi sã aibã legãturã cu încãlcarea constatatã.
117. Curtea considerã cã, în circumstanþele speþei, chestiunea aplicãrii art. 41 din Convenþie nu se aflã în stare de judecatã. Prin urmare, acest aspect va fi amânat, iar procedura ulterioarã este fixatã în termen de 6 luni de la data prezentei hotãrâri, þinând seama de eventualitatea unui acord între statul pârât ºi reclamant (art. 75 paragraful 1 din regulament).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA HOTÃRêTE:
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãºte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie;
3. hotãrãºte cã aplicabilitatea art. 41 din Convenþie nu se aflã în stare de judecatã;
prin urmare:
a) o amânã în întregime;
b) invitã Guvernul ºi reclamantul sã îi prezinte, în scris, într-un termen de 6 luni de la data la care hotãrârea a rãmas definitivã, conform art. 44 paragraful 2 din Convenþie, observaþiile lor asupra prezentei chestiuni ºi, în special, sã îi aducã la cunoºtinþã orice acord la care vor ajunge;
c) amânã procedura ulterioarã ºi deleagã preºedintelui camerei sarcina de a stabili o datã în caz de nevoie.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 1 decembrie 2005, în aplicarea art. 77 paragrafele 2 ºi 3 din regulament.
avocatnet.ro explicăm legislația
articole
Informații utile în viața ta personală
Salarizare, taxare & relația cu statul
Ghid auto
Ghidul antreprenorului
Justițiabil in România
Date personale & viața privată
Start-up
Editorial
Weekend
IMM & Antreprenoriat
Taxe și impozite
Relații de muncă & Asigurări sociale
PFA & Profesii liberale
Finanțări
Aspecte juridice
întrebări și răspunsuri
Acum în comunitate
59 mesaje publicate astăzi
59 utilizatori online
2 consultanți online
59 utilizatori online
2 consultanți online
consultanți
Vreau consultanță
Pe avocatnet.ro găsești mii de consultanți, din diferite domenii, pe care îi poți contacta direct.
Află cum!
Vreau să ofer consultanță
Pe avocatnet.ro se fac lunar mii de cereri de consultanță către consultanții înscriși.
Află detalii!
Implică-te, ajută-i pe alții
și fă-te cunoscut
Vrei să afle și alții câte lucruri știi în domeniul tău de activitate?
Răspunde la întrebăriși fă-te cunoscut
cristian vasilescu
Comentarii articol (0)