avocatnet.ro 
Majoritatea familiilor încă pledează pentru o educație autoritară, în care părinții dețin puterea absolută, iar copiilor nu le rămâne decât să se conformeze. Satisfacția de moment pe care o are acest stil parental constă într-o anumită liniște a existenței de zi cu zi, căci elimină episoadele de revoltă ale copiilor, făcându-i obedienți. La polul opus este “părintele elicopter”, conștient de valoarea anilor de formare ai copilului, dar care planează prea mult asupra acestuia, din dorința de a veghea la binele lui. Este o abordare extremă, pentru că îl menajeaza în mod exagerat pe copil, iar pe părinți îi transformă în adulți excesiv de permisivi și hiperprotectori.
Dacă simți că întâmpini rezistență din partea copiilor tăi, percepi o atmosferă degradată în familie și ți se pare că vă înstrăinați pe zi ce trece, iar conflictele devin tot mai puternice, e nevoie de o intervenție rapidă, gestionată strategic. Traseul corect către o educație eficientă începe cu schimbarea atitudinilor parentale.
În acest sens, mama și tatăl au de asimilat o serie de informații și, echipați fiind cu acestea, vor produce mai întâi schimbări autentice în propriul comportament. Schimbările respective antrenează o modificare pozitivă a raportului părinte-copil. Implicit, copilul își schimbă și el modul în care se percepe, își reconsideră mai mult sau mai puțin conștient credințele și atitudinile. În cele din urmă, credințele noi (ale părintelui și ale copilului deopotrivă) determină acțiuni diferite, în spiritul cooperării, al armonizării intențiilor și obiectivelor comune.
De altfel, ideea cooperării umane este fundamentală în toate domeniile vieții, iar în psihologie a fost impusă de Alfred Adler, care a orientat definitiv practicile de creștere a copilului spre principiul respectului și demnității. Relațiile tale de muncă trebuie să-ți fi arătat deja cât de important este să cooperezi cu ceilalți, fie că sunt ei colegi, angajați sau clienți. Mai rămâne să transpui această convingere și pe teritoriul relației cu fiul/ fiica ta, mai ales dacă se ivesc dificultăți care periclitează buna voastră comunicare.
În cartea sa intitulată sugestiv “Dragă, am distrus copiii”, terapeutul Alyson Schafer îi încurajează pe părinți să inițieze un proces de educație democratică – varianta de parenting pe care o consideră cea mai sănătoasă. Ea pornește de la o conștientizare unanim acceptată în prezent: “Comportamentul acestei generații de copii ne împovărează pe toți și este momentul să tratăm situația ca atare, în loc să dăm vina pe părinți și să aruncăm în stânga și în dreapta cu diagnostice de tipul tulburare de comportament”.
În atitudinea unui copil rezistent la disciplină se pot evidenția 4 elemente de comportament greșit. Cunoașterea și înțelegerea adecvată a acestora de către părinte este esențială în găsirea unor soluții optime. În cele ce urmează vor fi prezentate tiparele de comportament inadecvat întâlnite cel mai frecvent la copiii de toate vârstele, precum și recomandările adresate părinților pentru a dezamorsa potențialul lor conflictual:
1. Solicitarea de atenție continuă și necondiționată – se manifestă atunci când copilul încearcă prin toate mijloacele să îi țină pe părinți ocupați cu cerințele sale, iar acestea pot fi legate de: mâncare, haine, jocuri și activități ce țin de timpul liber, de școală, de prieteni sau de profesori, de tot felul de aspecte concrete, mai mult sau mai puțin importante și urgente. Este o atitudine care presupune un consum energetic mare din partea părintelui, fapt ce îl predispune la oboseală și enervare.
Mesajul ascuns în spatele solicitării de atenție continuă și necondiționată este o puternică nevoie de conectare pe care copilul o are și dorința acestuia de a fi observat de cei dragi.
De aceea, soluția principală constă în practicarea de către părinte a stării de prezență conștientă; acesta este chemat să ofere atenție, dar nu sub forma unor servicii variate, ci sub forma conectării reale în relația cu copilul. Ea se poate obține prin verbalizarea aprecierii părților bune pe care le are copilul, prin renunțarea la judecată și la morala pe care părintele este deseori tentat să o administreze. În schimb, se recomandă mai puțină vorbă și mai multă acțiune.
Funcționează, la nevoie, și “arta delicată a ignorării”, când vine vorba de pretenții absurde ale copilului. Mult mai indicat este să i se cultive independența (în fond, este capabil și singur să își aducă un pahar cu apă când îi este sete). La fel de utilă este explicarea consecințelor naturale ale faptelor sale, în special în contextele în care un copil refuză să facă ceea ce este de făcut. Pentru a-și îndeplini partea sa de misiune, este suficient ca părintele să spună, de exemplu, doar atât: “Dacă nu mănânci, îți va fi foame/ Dacă nu te îmbraci suficient de gros, îți va fi frig”.
2. Puterea prost orientată – se manifestă ca tendință de a controla părinții și de a le demonstra că nu poate fi forțat să facă ceva ce nu își dorește. De cele mai multe ori, adoptarea acestei atitudini de către copil dă naștere luptelor de putere, mai ales dacă adulții sunt conduși de o scală falsă a statutului și se cred superiori copiilor, în virtutea diferenței de vârstă și de experiență de viață. În realitate, părinții nu au de ce să se creadă, din oficiu, mai buni și mai îndreptățiți decât copiii, în ceea ce fac sau spun.
Mesajul ascuns în spatele puterii prost orientate este nevoia copilului de competență, o nevoie fundamentală a ființei umane și care își face simțită prezența încă din primii ani de viață.
Solutia potrivită presupune echilibrarea drepturilor și a libertăților. Prin acțiunile sale, părintele este dator să creeze pentru copil cadrul în care acesta să se bucure de libertatea de a face alegeri asumate. În plan concret, acest lucru ar putea să însemne ca mama să îl anunțe pe copilul dezordonat că nu va mai da cu aspiratorul în camera lui, dacă va continua să își lase hainele sau alte obiecte personale pe jos; astfel, alegerea de a avea o cameră curată îi aparține…
Așadar, abordarea înțeleaptă din partea părintelui este să recunoască faptul că nu îl poate forța pe copil să facă un anumit lucru. De aceea, este mult mai eficient și, în același timp, este etic să îl roage să facă ceva anume. O astfel de schimbare de optică implică, totodată, renunțarea definitivă la următoarele: ridicarea vocii, trasul de mânecă, încrucișarea brațelor în dialogul cu copilul, adoptarea unui stil de comunicare acuzator, critic, umilitor, superior sau moralizator, prin care totul se reduce la “Ți-am spus eu?!”
3. Dorința copilului de răzbunare – intervine ca o consecință directă a folosirii pedepselor ca metoda de creștere a copilului, dar poate reflecta și alte mecanisme psihologice, precum cele antrenate de existența unei competiții între frați. Comportamentul răzbunător pe care un copil îl poate avea față de părinții săi se hrănește uneori cu mesajele toxice primite de acesta, dacă în relația cu mama sau tatăl îi sunt transmise idei de tipul “Nimic nu faci bine”, “Ești o problemă/ o povară pentru mine și familie”.
Mesajul ascuns ține de faptul că un astfel de copil se simte rănit în relația cu părinții, ajunge să creadă că nu se face plăcut sau iubit de aceștia și suferă, iar dorința sa cea mai mare este să conteze cu adevărat pentru ei.
Soluția pe care părinții trebuie să o acceseze în cazul în care au un copil cu tendințe de răzbunare presupune depășirea unui paradox: anumite comportamente ale copilului dornic să-și răzbune durerea emoțională îi împiedică pe părinți să răspundă iubitor și amabil. Dar ei trebuie să găsească resursele interioare de a privi dincolo de armura dură a propriului copil.
Pentru a reuși, li se recomandă: să asculte mai mult ce are copilul de spus, iar când îi vorbesc să o facă în mod respectuos; să manifeste mai multă curiozitate în legătură cu viața copilului și cu programul său zilnic; să îi ceară opinia în legătură cu aspecte diverse; să contribuie la crearea unor ritualuri de familie; să citească alături de copil și să acumuleze cât mai multe experiențe comune, inclusiv experiențe de împărțire a sarcinilor în familie; să râdă și să glumească mai mult, cultivând o atmosferă de apropiere și de caldură.
4. Adoptarea unei atitudini pasive, de retragere și evitare intenționată – apare pe fondul convingerii descurajante a copilului că este imperfect, iar ceilalți nu trebuie să mai aștepte nimic bun de la el, căci nu este capabil să împlinească aceste așteptări pozitive.
Mesajul ascuns în spatele acestei atitudini trebuie tradus prin dorința copilului de a fi acceptat așa cum este și ghidat cu pași mici spre succes, însă în ritmul propriu, nu în ritmul dictat de părinți.
Rețeaua internațională pentru protecția copiilor și tineretului identifică o serie de soluții posibile pentru ieșirea din acest impas. Este vorba despre o listă amplă de modalități prin care să le arătați copiilor că vă pasă de ei și că doriți să vă reconstruiți relația.
Printre cele mai importante demersuri care contribuie la extragerea copilului din starea sa nocivă de pasivitate se numără acestea: fiți naturali și sinceri cu ei; lăsați deoparte propriile griji, pentru a vă concentra pe ale lor, măcar din când în când; respectați promisiunile pe care le faceți și cereți scuze când greșiți; dați-le voie să se comporte în acord cu vârsta pe care o au și, în general, să fie ei înșiși; fiți flexibili și încrezători în ceea ce îi privește; luați decizii împreună; nu renunțați niciodată la relația cu ei, oricât de mult va provoacă!
În final, totul se reduce la următorul principiu: comportamentul greșit al copilului este, de fapt, doar un simptom. Cauzele sunt întotdeauna mai adânci și mai subtile decât par la prima vedere. Daca ați crezut altceva până acum, luati în calcul faptul că “boala” copilului vostru neascultător ar putea să fie descurajarea. În consecință, tratamentul cel mai bun va fi încurajarea. În acest sens, părinții au de apreciat și de susținut efortul depus de copil pentru a obține o versiune îmbunătățită. În plus, ei au de acceptat renunțarea la visul utopic și nedrept al perfecțiunii.
Psihologul și psihoterapeutul sunt profesioniștii care propun un demers științific onest și ghidează omenirea către cunoaștere de sine, evoluție, echilibru, fericire. Antrenați să nu avem prejudecăți, să analizăm orice perspectivă, să căutăm partea bună din orice situație și persoană, să fim optimiști și disponibili. Să fim oameni! Pe Andrei îl găsiți aici.
Comentarii articol (0)