Arătam în materialele anterioare că și anterior modificării Codului muncii, pe lângă dreptul salariaților afectați de a sesiza instanța competentă, angajatorii care nu-și respectau obligația de a achita salariul, în bani și cel puțin o dată pe lună, puteau fi sancționați, însă erau necesare două acțiuni de control.
Contractul de individual de muncă are la bază acordul părților, relația de muncă se bazează pe principiul bunei credințe, iar principala obligație a salariatului este de a presta o muncă pentru și sub autoritatea angajatorului care, la rândul său are obligația de a plăti contraprestația muncii depuse, aceasta fiind salariul.
Așa cum salariatul are obligația de a presta munca pentru care s-a angajat în timpul de muncă convenit prin contract și conform indicațiilor angajatorului, angajatorul este obligat să-și achite obligațiile conform clauzelor contractuale negociate și stabilite.
A considera că numai una dintre părți este ținută să-și respecte obligațiile, nu numai că ar fi contrar principiului care guvernează relațiile de muncă (buna credință), ci ar deschide larg calea către abuzuri și ar încălca orice principiu al libertății salariaților de a munci sau a nu munci într-un anumit loc sau pentru un anumit angajator.
Voi fi mai direct și voi argumenta de ce recenta modificare nu îmbunătățește semnificativ situația angajaților care nu-și primesc salariu la timp și de ce nerespectarea unei obligații trebuie sancționată, chiar dacă este vorba despre un salariat sau de angajator.
Dacă un angajat nu-și respectă una sau mai multe obligații asumate prin contractul individual de muncă, negociate și stabilite prin contractul colectiv de muncă sau prevăzute în regulamentul intern, angajatorul, având prerogativa disciplinară, poate îl sancționa în măsura în care respectă procedura legală și internă.
Astfel, pentru a sancționa un salariat care nu și-a respectat obligațiile, angajatorul nu trebuie să se adreseze nici instanței și nici unei alte instituții, având la dispoziție instrumentele legale pentru a-și asigura drepturile.
În schimb, salariatul căruia i-au fost încălcate drepturile, iar plata salariului la termenul stabilit în contract este unul dintre drepturi, trebuie să se adreseze instanței competente sau să sesizeze inspectoratul teritorial de muncă pentru ca angajatorul să-și îndeplinească obligația.
Mai mult, angajatorul poate fi sancționat pentru că a întârziat plata salariului cu mai mult de o lună, însă acest aspect nu reprezintă o garanție că nu vor mai exista întârzieri la plata salariului și nici nu presupune plata pe loc a drepturilor salariale restante.
Cu alte cuvinte, angajatorul va fi sancționat, însă pentru a-și recupera drepturile salariale este necesară o acțiune în instanță, procedură care presupune cel puțin câteva luni.
Sigur, fără a exista o limită maximă și fiind prevăzută expres posibilitatea sancționării angajatorului cu amendă de la 5.000 la 10.000 de lei pentru fiecare salariat care nu și-a primit drepturile salariale în cel mult o lună de la data stabilită, putem spune că este cea mai gravă contravenție prevăzută de Codul muncii, însă numai pentru angajatorii care nu și-au respectat obligația asumată pentru mai mult de 20 de salariați.
Termenul prevăzut pentru îndeplinirea obligației deja restante este suficient și dă posibilitatea angajatorului să identifice soluții pentru achitarea plăților restante, iar din cealaltă perspectivă, cea a salariaților, perioada de timp pare mult prea mare în condițiile în care ne raportăm atât la periodicitatea facturilor sau la necesitățile zilnice.
Dacă vrem să analizăm concret, putem lua în calcul valabilitatea unui abonament pentru mijloacele de transport în comun (o lună) în cazul angajaților care își desfășoară activitatea într-un loc de muncă organizat de angajator sau a abonamentului de date (internet) pentru cei care sunt în telemuncă, periodicitatea achitării acestuia fiind tot de o lună. Sigur că lista poate continua, dar am ales aceste două exemple pentru a evidenția întârzierea de până la o lună a plăților în cazul în care din drepturile salariale angajații își suportă costul transportului către și de la locul de muncă sau necesar desfășurării activității.
În aceste condiții, în lipsa resurselor financiare pentru mai mult de o lună, angajatul s-ar afla în imposibilitatea de a-și îndeplini la rândul său obligațiile asumate, respectiv sarcinile și atribuțiile specifice funcției/postului, fiind astfel expus riscului de a fi sancționat de către angajator.
Comparația dintre salariul mediu net și cuantumul amenzii pe care inspectorii de muncă o pot aplica angajatorilor care întârzie cu mai mult de o lună plata drepturilor salariale este excelentă și confirmă gravitatea încălcării obligației de a achita salariile la termenul stabilit de părți, de comun acord.
Cu sau fără amenințarea amenzii atunci când nu-și execută obligația de a plăti la termen salariile, angajatorul aflat în incapacitate de plată pentru mai mult de 30 de zile are obligația de a respecta dispozițiile Legii nr. 85/2014, iar dacă acceptăm că introducerea unei sancțiuni este un instrument de presiune, atunci am accepta că obligațiile pot fi încălcate numai de către una dintre părți, cea protejată în cazul incapacității de plată, ignorând caracterul sinalagmatic al contractului de muncă transformându-l astfel în unul unilateral.