avocatnet.ro 
Sectorul voucherelor pentru serviciile casnice e reglementat în Belgia încă din 2004 și a cunoscut o creștere semnificativă de atunci pentru că permite accesul în muncă în condiții extrem de ușoare unor categorii de oameni care, în condițiile pieței muncii , să zicem, clasice, sunt mai greu de angajat - cei necalificați sau care provin din grupe de vârstă ori sociale mai puțin atractive, să zicem, pentru angajatori. În fapt, belgienii au vrut să facă, acum peste 15 ani, același lucru pe care-l vor și ai noștri acum: să scoată în față un sector de muncă arhicunoscut, dar nedeclarat și neformalizat, pentru care reglementările actuale nu se pretează în mod ideal, precum și să ofere o șansă la protecție socială celor care sunt greu „angajabili”.
Cum funcționează munca în gospodărie în sistemul belgian? Patru actori sunt implicați în schemă:
-
autoritățile publice - responsabile de reglementare și de punerea sa în aplicare;
-
utilizatorii de vouchere sau gospodăriile care achiziționează serviciile casnice; în fiecare an, fiecare utilizator poate cumpăra maximum 500 de vouchere - primele 400 la prețul de 9 euro fiecare și ultimele 100 la 10 euro/bucata și beneficiază, totodată, de facilități fiscale; dacă într-o gospodărie sunt mai multe persoane, atunci numărul de vouchere se dublează sau triplează corespunzător;
-
companiile ce oferă servicii pe vouchere - acestea sunt, practic, intermediarul cererii și ofertei de forță de muncă în gospodărie, cele care angajează persoane necalificate ce vor presta apoi muncile casnice; rolul acestor companii este și de a supraveghea îndeaproape lucrul în gospodărie, ele mediază eventualele conflicte cu beneficiarul serviciilor, le oferă sprijin lucrătorilor ș.a.m.d.;
-
lucrătorii casnici, care sunt „arondați” la câte un utilizator pentru prestarea serviciului solicitat de acesta din urmă, sunt plătiți cu câte un voucher pentru fiecare oră de muncă; doar că voucherele ajung la companiile ce oferă servicii casnice, iar modul cum sunt plătiți lucrătorii nu are nimic a face cu numărul de vouchere primite, ci remunerația acestora e fixată prin contractul de muncă între lucrător și companie.
Din start, schema sectorului de vouchere de servicii e foarte diferită de ce au adoptat parlamentarii în Legea prestatorului casnic - la noi nu există compania care intermediază aceste servicii, voucherele sunt plătite direct lucrătorilor, care se duc apoi să le preschimbe la agențiile de ocupare a forței de muncă în bani. Practic, înțelegerea/contractul se face între beneficiar și lucrător.
Să continuăm cu sistemul belgian. La întrebarea ce câștigă aceste companii intermediare, răspunsul e simplu: bani de la stat. Companiile preschimbă aceste vouchere la un preț mult mai mare (din 2016 se acordă 22.48 de euro/voucher) pe fiecare oră de muncă prestată concret, iar un voucher înseamnă 9 sau 10 euro; diferența este acoperită însă de stat, care mai scoate din vistierie bani și pentru facilitățile fiscale aplicate utilizatorilor ce cumpără vouchere. Companiilor li s-a impus însă angajarea, într-un procent minim obligatoriu, a șomerilor și celor greu „angajabili”. Ceea se subliniază însă în toate analizele pe funcționarea acestui sistem e că existența acestor companii în schemă contribuie la o mai bună protecție socială a lucrătorilor decât dacă ei ar fi fost angajați în mod direct de beneficiari.
Practic, utilizatorul voucherelor se duce la compania X, ce oferă servicii de muncă în gospodărie și spune că are nevoie de cineva care să-i calce hainele, care să facă de mâncare și care să aibă grijă de o persoană în vârstă. Compania îi oferă lucrătorul sau lucrătorii și utilizatorul îi va plăti cu voucherele pentru serviciile de călcat, gătit și de îngrijire.
Cel puțin în primă fază, sistemul nu a fost gândit ca o sursă de venit pentru suplimentarea unor venituri existente, cum e, de exemplu pentru unii conducători auto serviciul Uber - deși lucrează sau obțin venituri din alte părți, unii șoferi se înscriu pe aplicațiile de ridesharing „ca să mai facă un ban”. Nu acesta a fost scopul sistemului voucherelor din Belgia, unde s-a urmărit aducerea în câmpul muncii a șomerilor necalificați, a celor care provind din pături sociale ce nu au acces la formare profesională sau care oricum munceau sau ar fi putut munci la negru prestând diverse servicii pentru alți belgieni. Iar companiile de intermediere erau obligate să angajeze exclusiv categoriile defavorizate, însă procentul a fost redus ulterior.
La noi, statul va deveni casa de schimb a acestor vouchere/tichete de activități și va avea tot timpul o privire clară asupra numărului de vouchere folosite efectiv. Și în Belgia statul este casa de schimb, însă efortul preschimbării tichetelor respective în bani nu revine lucrătorului, ci companiei care l-a angajat. Lucrătorul e plătit în fiecare lună cu o sumă fixă, pe când la noi va putea munci practic cât va dori și va câștiga pe măsură, în funcție de numărul de ore adunate și de înțelegerea cu beneficiarul. Faptul că lucrătorul belgian e salariat îi asigură acestuia același statut cu al oricărui altui angajat din câmpul muncii (impozite și contribuții plătite automat), iar nu un statut distinct în piața muncii, așa cum va fi cazul la noi. I
Beneficiarului de la noi îi vor reveni responsabilități legate de lucrătorul care prestează serviciile casnice, pe când celui belgian nu îi revin - ele sunt ale companiei intermediare. Salariul fix al prestatorului și faptul că există acest intermediar fac ca lucrurile să fie destul de controlate în practică: practic, nu prea e loc de înțelegeri pe lângă contract între beneficiar și lucrător, pe când în România ele sunt ușor de prevăzut.
Schema, așadar, nu e deloc similară celei care ar urma să se aplice în România, cuprinsă într-un proiect de lege care a trecut destul de repede prin Parlament, dar care ar urma să fie implementat abia din 2024. Ca urmare a adoptării sale în Parlament, redacția noastră a analizat, în contextul celerității cu care a trecut de senatori și deputați, care ar fi carențele acestui sistem și de ce s-ar putea să nu-și atingă scopul pentru care e propus.
Datele publicate într-un raport publicat recent de Agenția Europeană de SSM (AESSM), care analizează sectorul din Belgia din perspectiva strictă a SSM, arată că în 2017 circa 22% din gospodăriile din Belgia beneficiau de servicii prestate prin acest sistem și 3% din populația activă presta în acest sector. Ca număr de companii de servicii existau 1.790 în 2017.
AESSM vede ca principală problemă a sistemului din Belgia lipsa de sustenabilitate pe termen lung și faptul că acesta nu este, în realitate, un „lansator” în piața muncii pentru acei lucrători, care, din cauza orelor lungi de muncă și a programului adesea haotic, nu au timp să se perfecționeze, să urmeze cursuri ori pregătiri sau vreo formă de școlarizare. Pentru cei mai în etate, muncile pot fi adesea destul de solicitante fizic și asta nu le permite să rămână în sectorul muncii pe vouchere până la vârsta de pensionare.
Alte probleme identificate de AESSM: munca este una solitară, nu există deseori pauze între clienți, locul de muncă este locuința clientului și asta nu înseamnă întotdeauna condiții ideale de lucru, echipamentele și produsele folosite sunt cele ale clientului, ceea ce înseamnă și niveluri de toxicitate crescute uneori sau folosirea unor produse de curățenie extrem de nocive ori chiar interzise. Ar exista, totodată, o zonă gri între ceea ce e permis și ceea ce nu e în cazul muncii în gospodărie.
Cu toate acestea, schema a fost un succes în Belgia. Singurul lucru pe care autoritățile belgiene nu pot să-l aprecieze e dacă schema a ajutat în vreun fel la ameliorarea fenomenului muncii nedeclarate.
Viitoarea noastră lege însă nu trimite deloc la aspectele ce țin de SSM, iar faptul că beneficiarilor acestor lucrări le-ar putea reveni obligații în acest sens este un alt motiv pentru care schema nu va fi neapărat atractivă în practică. Dacă putem spune, lucrătorul din acest sector va fi cam la fel de independent și responsabil de munca sa precum este cel care are propriul său business. Având în vedere că schema se adresează unor categorii sociale necalificate, defavorizate sau dezavantajate pe piața muncii, a pune aceste lucruri în sarcina exclusivă a lucrătorilor pare destul de hazardant.
ramiha