Începând de la 1 octombrie, munca este mai profitabilă pentru o parte dintre salariați, nu pentru toți

Această categorie este cea a salariaților care au astăzi cel puțin 3.300 de lei salariul de bază și cea a angajatorilor care fie au avut în vedere o „plasă de siguranță” de cel puțin 10% din fondul de salarii, fie nu au angajați sub acest nivel de salarizare și pot găsi, prin negocieri individuale sau colective, varianta optimă pentru o tranziție.

Să ai „o plasă de siguranță” și să-ți cunoști, dar mai ales să-ți exerciți drepturile, reprezintă elementele care pot face diferența între o relație de muncă cu potențial de dezvoltare și una care fie se poate încheia la fel de violent ca majorarea salariului în ultimul trimestru din an sau care se poate transforma într-un conflict.

„Capcana salariului minim” este (sau poate fi) letală pentru ambii parteneri ai relației de muncă, pentru că obositoare este oricum pentru oamenii de resurse umane care în acest moment se gândesc cum pot majora și transmite aceste modificări pentru zeci, poate chiar pentru sute de contracte de muncă în următoarele 20 de zile lucrătoare.

Nu întâmplător i-am spus „capcană”, pentru în realitate chiar asta este, o capcană, angajatorii bazându-se pe slaba organizare și informare a salariaților, iar salariații, pe „bunătatea” Guvernului care, din pix și uneori fără nicio minimă consultare, mută banii din buzunarul stâng în cel drept, iar în urma spectacolului de magie rămâne iluzia unui trai mai bun, dar cu o felie de pâine în minus.

Cine pierde?

Aș spune că noi, toți cei implicați în cadrul relațiilor de muncă pierdem în final, unele pierderi fiind pe termen scurt, adică de astăzi, iar altele (acestea fiind și cele mai mari) vor fi vizibile pe termen mediu și lung.

Pe termen scurt pierd cei care și-au negociat, cât de cât, salariul și astăzi au deja peste nivelul celui minim (3.300 de lei), iar asta pentru că și luând în calcul o eventuală și reală negociere, răspunsul angajatorului va fi, cel puțin în primul moment, că are deja câteva (zeci/sute) contracte pe care trebuie să le modifice, iar bugetul va fi afectat semnificativ, deci alte majorări sunt aproape imposibil de discutat în următoarele luni.

Această categorie de salariați se va confrunta, probabil, cu cel mai negru scenariu, cel în care scopul majorării salariului minim brut pe țară garantat în plată nu numai că nu ține cont de ei, ci chiar îi afectează semnificativ.

Ce-i drept, dacă nu și-au negociat totuși un salariu care să depășească 3.750 de lei, de la 1 ianuarie 2024 se vor alătura celor pentru care Guvernul majorează salariul, adică vor ajunge la salariul minim brut pe țară, oricare ar fi competențele, studiile sau rezultatele (valoarea) muncii lor.

Scopul, dacă tot l-am amintit, este să mențină puterea de cumpărare a salariaților, ea fiind puternic erodată de inflația din ultima perioadă, iar dacă ne-am raporta la ceea ce ar trebui să asigure rezultatul muncii fiecăruia (salariul), atunci ne-am îndrepta privirea către Declarația Universală a Drepturilor Omului, adică la asigurarea unei existențe conforme cu demnitatea umană, obiectiv mult prea îndepărtat pentru foarte mulți dintre salariații din România.

Cine câștigă?

Cu siguranță bugetul de stat, dar acest aspect era deja cunoscut și urmărit chiar din prima secundă a discuțiilor pe tema salariului minim.

Dacă discutăm concret, pe cifre (bani), aparent câștigă automat și fără nicio negociere, cei care au avut până vineri (29 septembrie), aceasta fiind ultima zi lucrătoare cu caracter general pentru care se plătește cel puțin 18,145 lei/oră, un salariu cuprins între 3.000 de lei și 3.299 de lei.

Ei vor câștiga, brut, între 1 leu și 300 de lei, iar net rămâne de văzut, în funcție de deducerile personale și condiționat de o eventuală neafectare, tot printr-un act normativ, a celor 200 de lei scutiți de taxe, dar cel mult 181 de lei/lună.

Angajatorii se pot încadra, în funcție de context, în ambele categorii, pentru că vor pierde cei care nu au ținut cont de stilul haotic în care sistemul fiscal este condus în ultimii 33 de ani și s-au bazat prea mult pe lipsa de informare și de organizare a salariaților, însă vor câștiga cei care, exploatând fix aceste vulnerabilități, vor beneficia de aceeași muncă pentru o valoare a salariului mai mică.

În echilibru rămân cei care și-au dezvoltat relațiile de muncă pe echilibru și pe bună credință și cei care au luat în calcul și scenariile mai puțin favorabile, asigurându-și astfel o rezervă pentru „zile negre”.

Ce urmează?

Stres, tensiune socială, randament scăzut și incertitudine pe piața muncii.

Le putem analiza și pe rând, însă ele nu pot fi scoase din context pentru că sunt componentele aceleiași consecințe, iar următoarele trei luni vor fi unele de incertitudine pentru salariații care vor fi stresați de declarațiile angajatorilor care anunță concedieri forțate de situația financiară (chiar dacă am presupune că nu este reală), ceea ce va conduce la un randament scăzut, adică traseul „ideal” către incapacitatea de plată.

Tot despre randament scăzut putem discuta și în cazul celor care, deși sunt încadrați pe funcții care presupun un anumit nivel de studii și anumite competențe, vor constata că ajung să câștige pentru munca lor cât câștigă și un salariat fără calificare. 

Consecințele inevitabile?

• Angajatorii care au suficiente resurse pot recruta în următoarele luni salariați valoroși, în cazul în care pot susține un salariu negociat pe baza principiilor esențiale, nivelul studiilor, competențe, aptitudini, complexitatea activității și valoarea muncii, iar cei care nu dispun de resurse, cel mai probabil vor pierde salariați de bază.
• Salariații care, din diferite motive, nu pot sau nu sunt hotărâți să facă o astfel de schimbare (cu tot ce implică ea) vor rămâne cu 10% din puterea de cumpărare în minus, ceea ce va alimenta, în multe cazuri, tensiunile la nivelul locului de muncă, dar poate și afara lui.
• Beneficiarii măsurii, cei aproximativ două milioane de salariați vor rămâne și ei cu impresia că valoarea muncii lor stă, întotdeauna, în deciziile guvernanților, ignorând unul dintre cele mai elementare drepturi, cel la negociere, colectivă și individuală.
• Acoperirea nevoilor din piața muncii cu lucrători din afara UE devine inevitabilă pe măsură ce salariații români vor alege să caute o existență conformă cu demnitatea umană în statele ceva mai bine dezvoltate, inclusiv în privința relațiilor de muncă.

Și nu ar fi o problemă, pentru că oricare ar fi statul de origine, oamenii tot oameni sunt, iar fiecare este liber să-și găsească locul potrivit, însă tranziția, modul în care România este mai puțin pregătită pentru a răspunde acestor provocări, este de natură să afecteze nu numai relațiile de muncă la nivel național, ci imaginea sa la nivel internațional. 

Să lucrezi cu cetățeni străini, care nu vorbesc limba română, este o provocare uriașă atât pentru angajatori, cât pentru colegii sau viitorii colegi români.

Soluțiile?

Pe termen scurt este clar, nu există nicio soluție magică, așezarea justă a salariilor depinde, în lipsa unui act normativ privind ierarhizarea, de negocierile colective și de stabilirea unor criterii de ierarhizare, pentru că negocierile individuale reale sunt excluse, cel puțin în cazul celor care sunt în continuare captivi în zona salariului minim.

Negocierea, atât cea colectivă, cât și cea individuală, presupune nu numai cunoașterea drepturilor, ci și înțelegerea și exercitarea lor în mod concret, iar pentru a apela la serviciile unor specialiști sunt necesare resursele financiare suficiente.

Este greu de crezut că din cei aproximativ 2.000 de lei, cât înseamnă salariul net la nivelul său minim, un salariat și-ar permite să apeleze la un consultant extern care să-l asiste pe parcursul negocierii, încheierii sau modificării contractului său de muncă, iar dacă o va face singur, rezultatul l-a comunicat deja Guvernul, avem peste 50% dintre salariații din sectorul privat în categoria beneficiarilor în urma majorării cu 10% a salariului minim.