Când munca devine o marfă, lucrătorii ce devin? Înțelegeri anticoncurențiale de pe piața muncii, povestite de angajați

În 2022, Consiliul Concurenței anunța că declanşat, în premieră, o investigaţie ce vizează „un posibil comportament anticoncurenţial al unor companii pe piaţa forței de muncă calificată/specializată din domeniul producției autovehicule şi/sau altor activităţi conexe (e.g. componente şi sisteme pentru autovehicule, testare, proiectare) din România”, suspectate au colaborat pentru a limita mobilitatea angajaților și pentru a menține artificial salariile la un nivel scăzut prin acorduri de tip „no-poach” (înțelegeri de a nu angaja personal de la firmele concurente). Potrivit Consiliului, marii companii ce activează în România s-ar fi coordonat pentru a-și împărți piața forței de muncă calificate și pentru a fixa un nivel minim al salariilor, ceea ce ar putea constitui o încălcare a regulilor de concurență.

Regulile de concurență se aplică și în cazul recrutării forței de muncă, nu doar în comercializarea de bunuri sau servicii: „Activitatea de recrutare de forță de muncă reprezintă un parametru concurențial între părțile implicate, fiind aplicabile aceleași reguli privind concurența ca atunci când întreprinderile comercializează bunuri sau prestează diverse servicii.”

Deși această investigație a fost mediatizată în 2022, iată-ne doi ani mai târziu cu următoarea situație, sesizată în forumul Avocatnet.ro:

Să începem cu un răspuns scurt: nu este legală restrângerea dreptului la muncă, cu excepția clauzei de neconcurență în condițiile expres și limitativ prevăzute de Codul muncii, fiind necesar și acordul părților, iar aceste încălcări semnalate mai sus pot fi sesizate pentru a fi cercetate Inspecției Muncii și Consiliului Concurenței.

Practic, în cazul relatat pe forum, un grup de angajatori au încheiat un acord (în scris!) prin care urmăresc să elimine orice posibilitate ca proprii salariați să-și schimbe locul de muncă, consecința directă fiind chiar încălcarea unui drept fundamental – dreptul la muncă.

Printr-o astfel de înțelegere se urmărește, am spune la prima vedere, o protecție a ceea ce devine în ultima perioadă cea mai de preț resursă a unui angajator, lucrătorii calificați și specializați într-un anumit domeniu, însă pe lângă consecințele economice și contravenționale, avem o veritabilă încadrare a muncii în categoria mărfurilor.

Altfel spus, nu discutăm exclusiv de partea financiară a angajatorilor sau de sancțiunile care pot fi aplicate acestora din perspectiva încălcării normelor privind concurența loială, ci chiar despre lezarea drepturilor lucrătorilor afectați.

Cunoscând, mai mult sau mai puțin oficial, că angajatorul meu are încheiate astfel de „acorduri” cu ceilalți angajatori din același domeniu sau chiar din aceeași categorie, sunt „captiv” în respectiva relație de muncă și sunt astfel obligat să accept orice condiții de muncă, chiar dacă puterea mea de negociere mi-ar permite să solicit, de exemplu, un salariu mai mare.

Cel mai probabil, singurul răspuns pe care l-aș putea primi ar fi „nu ai unde pleca, accepți oferta mea sau niciun angajator din această branșă nu te va angaja!”.

Și la fel de probabil este ca așa să se și întâmple, pentru ceilalți angajatori care au semnat o astfel de înțelegere anticoncurențială știu că li s-ar putea solicita sumele pe care le-au agreat împreună, însă nu și legal.

Sigur, pentru a se stabili dacă și în ce măsură aspectele relatate se confirmă, Consiliul Concurenței, împreună sau cu sprijinul Inspecției Muncii, poate verifica și sancționa companiile care limitează dreptul la muncă și au încheiat acorduri de tipul „no-poach”.