Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii e o parte a unui ansamblu esențial (timpul de muncă și cel de odihnă), iar modificarea sa presupune acordul părților

Pornim discuția de la o relatare recentă, dar ne raportăm și la o altă situație, diminuarea timpului zilnic de muncă în cazul contractelor cu normă întreagă și completarea lui până la cele 40 de ore/săptămână în ce de-a șasea zi, aspect care este, de asemenea, nelegal.

„În luna martie am muncit de pe 1 până pe 23, inclusiv - program de opt ore plus 28 ore suplimentare, din care opt în weekend. De pe data de 24 am intrat în concediu medical. În statul de plată apar doar cu 20 ore suplimentare, cu explicația că din cauza concediului medical nu-mi pot fi trecute și cele opt ore din weekend. Menționez că munca în compania noastră este împărțită pe trei schimburi (non stop).”

În lipsa unor detalii suplimentare care pot clarifica modul de repartizare a timpului de muncă înscris în cadrul contractului de muncă, putem identifica două situații posibile, ambele având la bază dispozițiile imperative ale Codului muncii.

Pentru început, repartizarea muncii în schimburi trebuie să facă obiectul informării prealabile, adică persoana respectivă va cunoaște atât modul de repartizare a muncii în cadrul săptămânii, cât și perioadele de repaus, fără încălcarea dispozițiilor privind numărul maxim de ore care poate fi prestat săptămânal (40 plus cel mult opt de muncă suplimentară) și a celor privind repausul săptămânal de două zile consecutive.

Concret, chiar dacă în privința muncii în schimburi, ca excepție de la regula generală potrivit căreia repausul zilnic este cel puțin 12 ore, avem un repaus între schimburi de cel puțin opt ore, timpul maxim de muncă în cadrul săptămânii nu poate depăși cele 48 de ore. Totodată, munca în weekend poate fi prestată numai în cazul în care acest aspect este negociat și prevăzut în contractul colectiv de muncă sau, în lipsa acestuia, dacă este prevăzut în regulamentul intern, iar în contractul individual de muncă este prevăzut sporul corespunzător.

Practic, ținând cont de toate aceste limitări, într-un interval de timp de șapte zile calendaristice, fiecare salariat va lucra cinci zile consecutive, urmând a beneficia de două zile de repaus, cu calcularea corespunzătoare a orelor respective. De exemplu, în cazul repartizării timpului de muncă de luni până vineri (câte opt ore pe zi), salariatul va beneficia de un repaus săptămânal de 48 de ore, calculate după efectuarea celor 12 ore de repaus corespunzătoare zilei de vineri.

Cu alte cuvinte, chiar dacă salariatul a prestat 40 de ore în cele cinci zile, nu ar putea presta încă opt sâmbătă, considerând că acestea ar intra în categoria celor cel mult opt ore care pot fi prestate în afara programului de muncă, pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 113 alin (1). Rezultă că munca suplimentară poate fi efectuată în mod legal în cele cinci zile, peste durata celor opt ore prevăzute în contract, cu excepția situației prevăzute, expres și limitativ, de art. 137 alin (4) și (5) din Codul muncii, deci cu acordul colectiv al salariaților și cu autorizarea prealabilă a inspectoratului teritorial de muncă.

În cazul muncii în schimburi, iar aici din start vorbim despre o repartizare inegală a timpului de muncă ce trebuie prevăzută explicit în contractul individual de muncă, repausul săptămânal se calculează în același mod, cu excepția faptului că repausul între schimburi se va adăuga celor de 48 de ore prevăzute de art. 137 alin (1) din Cod, însă tot nu ar fi posibilă prestarea muncii timp de șase zile consecutive, cu excepția situației prevăzute, expres și limitativ, de art. 137 alin (4) și (5) din Cod, deci cu acordul colectiv al salariaților și cu autorizarea prealabilă a inspectoratului teritorial de muncă.

În cazul prezentat pe forumul avocatnet.ro, salariata avea dreptul la trei repausuri săptămânale, deci vorbim despre cel puțin perioade de 48 de ore plus 12 ore (sau cel puțin plus opt ore, în cazul muncii în schimburi), ceea ce în realitate nu s-a întâmplat - de aici și „nevoia” angajatorului de a înscrie în statul de plată o situație nereală. În cazul în care nu ar fi intervenit incapacitatea temporară de muncă (concediul medical), probabil intenția era de a se raporta la un interval de referință de cel mult patru luni, aspect care acoperea depășirea celor cel mult 48 de ore pe săptămână, însă nu și respectarea dispozițiilor privind repausul săptămânal.