Opinie: Munca ieftină va fi readusă în discuție la fiecare majorare a salariului minim

Salariul minim brut stabilit prin act normativ reprezintă, de fapt,  o măsură cu ajutorul căreia statele se asigură că o persoană care muncește cu normă întreagă (8 ore/zi în zilele lucrătoare) își poate asigura din salariul primit o existență cel puțin conformă cu demnitatea umană.

Mai departe, pentru că salariul trebuie să reflecte valoarea muncii prestate, acesta trebuie negociat în funcție de alte aspecte, cum ar fi complexitatea activităților desfășurate și/sau efortul necesar, nivel studiilor, calificările necesare, vechimea în muncă, experiența și expertiza salariatului ori de alte criterii cu ajutorul cărora se poate determina valoarea muncii salariatului.

Avem, în continuare, peste 700.000 de oameni care primesc salariul minim brut pe țară garantat în plată, iar recenta majorare cu 400 de lei va majora numărul contractelor care vor fi, de la 1 iulie, la nivelul salariului minim și ne întrebăm dacă oare chiar sunt toți necalificați.

Revenind la sintagma „salariu minim”, ea vizează cea mai scăzută valoare a muncii, iar dacă privim Clasificarea Ocupațiilor din România, constatăm că în grupa majoră 9 sunt ocupațiile elementare, cele pentru este necesar nivelul minim de pregătire, învățământ primar.

Nu este necesară o analiză profundă sau tehnico-juridică pentru a constata că, urcând pe scara grupelor majore din COR, avem niveluri de pregătire superioare, deci o valoarea superioară a muncii și, ca prim efect, se impune și o remunerație corespunzătoare, peste nivelul minimului adică.

Sigur, asta dacă urmărim scopul normelor legale, pentru că urmărind exclusiv „bifarea” în hârtii a unei obligații, respectiv aceea de a majora salariile, concluzia este că majorarea cu 1, 5, 10 sau 100 de lei bifează obligația, dar o astfel de majorare teoretică poate diminua suma de care salariatul dispune efectiv la finalul lunii, adică salariul net.

Din momentul modificării art. 164 alin. (2^1) și (2^2) Codul muncii, dacă aș fi primit câte un euro pentru fiecare discuție în care am auzit aceste lucruri, probabil că acum aș fi scris acest material de la bordul unei ambarcațiuni, ne neapărat de lux, dar cel puțin cu dotări superioare. Din păcate, iar aici nu mă refer exclusiv la angajatori sau angajați, suntem tentați să facem exclusiv ceea ce ni se impune sau numai dacă ni se impune, nu urmărind scopul, însă în aceste condiții dezechilibrul deja existent pe piața muncii se va accentua.

Recent, pentru că scopul este încă departe, se află pe masa dialogului social o propunere de modificare a Codului muncii, ea vizând corectarea acestei anomalii juridice în care ajungem să creștem un salariu ca să nu mai fie la nivelul minimului pe economie, dar creșterea determină scăderea netului.

Concret, în cadrul art. 160 din cod se urmărește introducere, printre altele, a precizării că „Salariul de bază minim brut este stabilit astfel încât să nu fie diminuat salariul minim net aferent acestuia”, aspect care ar corecta anomalia juridico-fiscală din prezent, generată de politica fiscală diferită aplicată salariilor minime.

Și aici putem aprecia că, din păcate, scopul urmărit de actele normative naționale, europene și chiar internaționale prin stabilirea unui salariul minim adecvat pentru asigurarea unei existențe conforme cu demnitatea umană este ignorat chiar de către legiuitor, ca să nu mai discutăm despre valoarea muncii.

Așteptăm, fără a urmări scopul, să ni se impună prin acte normative și punctual ce să facem cum să facem sau, pur și simplu, să facem, însă și mai grav este că ne scapă din vedere un aspect esențial, atât în societate, în ansamblu, cât și punctual, în cadrul relației de muncă, buna-credință care ar trebui să fie „fundația” oricărei relații.

Vrem lucrători calificați, cu experiență și, poate, expertiză peste medie, pentru că ei vor da valoare serviciilor și/sau produselor pe care le furnizează compania, însă ne așteptăm ca ei să vină deja cu aceste competențe, pentru că obligația cu privire la formarea profesională în cadrul relației de muncă rămâne „pe hârtie”, dar nu ținem cont că și aceste competențe reprezintă, de fapt, o investiție a lucrătorilor respectivi, una pe care vor să o amortizeze, în primul rând, iar mai departe să aducă și profit.

Până în momentul în care vom acorda atenția cuvenită principiilor care ar trebui să stea la baza ierarhizării salariilor, rămânem cu discuțiile din spațiul public cu privire la „bifarea” obligației de a majora salariul, după 24 de luni din momentul angajării unui salariat, acest lucru însemnând 5 lei pentru salariul brut în plus și 100 în minus în cont.

Iată câteva exemple de afirmații/întrebări întâlnite recent în spațiul public:

• „Trebuie anunțat conducerea că se mărește la 3.700 și să vă dea foaie pentru fiecare în parte cu cât peste 3.700 se mărește, poate pune și doar 100 lei.”
• „Eu am făcut majorare la 01.01.24 3.305 lei, iar acum o să majorez salariul tot cu 5 lei, respectiv 3.705 lei, pentru că atât a dispus angajatorul. Am avut control de la ITM și totul a fost ok!”
• „Diferit de 3.700. Legislația prevede salar diferit de salar minim, indiferent de cuantumul acestuia”

Din când în când, cineva își mai amintește și de dreptul la negociere colectivă și individuală, însă în lipsa formării acordului părților, rămâne de „bifat” obligația, „indiferent de cuantum”, din păcate.