Analiză: Senatorii au scos din Codul muncii, fără justificare, cerința asigurării salariului minim în cazul angajaților care nu-și pot desfășura activitatea din motive neimputabile. Iar asta poate fi în defavoarea angajaților

Cu ocazia Legii nr. 283/2024, recent oficializată, lege care vine să transpună în legislația noastră Directiva privind salariul minim adecvat în UE, parlamentarii au și completat Codul muncii, dar l-au și „ciuntit”. O modificare ce, poate, a trecut neobservată în rândul tuturor completărilor aduse art. 164 din Codul muncii se referă la o prevedere pe care o regăseam înainte de 17 noiembrie și pe care acum nu o mai regăsim.

Concret, art. 164 prevedea anterior, la alin. (3) că angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară inclusiv în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să îşi desfăşoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepţia grevei (când se suspendă contractul și oricum nu vorbim de dreptul la salariu). 

Codul nu mai prevede acum, după Legea 283, că angajatorul e obligat să garanteze salariul minim în atare situații. A dispărut, cu alte cuvinte, această prevedere: „Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să îşi desfăşoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepţia grevei”.

Anterior, Codul muncii stabilea expres obligația angajatorilor de a respecta salariul minim garantat în plată în situația în care angajații, deși se află la locul de muncă („prezent la lucru”), în timpul programului de lucru, nu pot să își desfășoare activitatea din motive neimputabile lor. Ce motive? Economice, tehnologice, structurale ș.a.m.d. Unde ne duce asta cu gândul? La situațiile de șomaj tehnic, doar că aici e vorba de perioada premergătoare celei de șomaj tehnic, dacă prin acesta înțelegem că angajații nu sunt prezenți la muncă în timpul programului. 

Dacă angajații, total sau parțial, veneau la muncă și nu puteau munci din cauză că materia primă nu a ajuns la timp la punctul de lucru sau s-a stricat un utilaj, iar ei nu își puteau desfășura activitatea o zi, două sau mai multe, fără să se ajungă neapărat în situația șomajului tehnic, acel text de lege lăsa clar faptul că pentru zilele respective aveau dreptul să fie plătiți cel puțin la nivelul salariului minim garantat în plată. 

Angajatul are dreptul la salariu ca remunerație a muncii prestate - din contră, pentru perioadele când nu muncește nu poate avea dreptul la salariu, cu precizarea că în anumite perioade are dreptul, totuși, la anumite indemnizații (cum e cea de concediu de odihnă, cea de medical ș.a. asemenea). 

Totuși, chiar dacă nu puteau presta activitate deși erau prezenți la muncă în timpul programului, angajații aveau dreptul expres să fie plătiți respectându-se nivelul minim garantat în plată. 

Când se ajunge în situația de șomaj tehnic, angajații trimiși temporar acasă dar aflați, totuși, la dispoziția angajatorului, au dreptul la o indemnizație calculată potrivit Codului muncii. De ce se întâmplă asta? Pentru că imposibilitatea de a presta activitatea nu le este imputabilă angajaților. 

Să revenim la momentul actual: prevederea „aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să îşi desfăşoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepţia grevei” nu se mai regăsește în Codul muncii. În forma proiectului de lege devenit Legea 283 pe care Ministerul Muncii a pus-o în dezbatere, prevederea era însă intactă. Era acolo și când proiectul a trecut de Guvern (proiectul în dezbatere încă mai poate fi consultat pe pagina Ministerului Muncii, aici, iar forma proiectului care a ajuns în ședința de Guvern poate fi consultată aici). 

Prevederea a dispărut din proiectul devenit Legea 283 la Comisia pentru muncă din Senat, autorii modificării fiind doi senatori, neexistând însă nicio motivare în dreptul amendamentului lor. Iată, mai jos, o captură din documentul cu amendamentele admise în cadrul comisiei:

În fine, în lipsa precizării exprese că angajatorii trebuie să respecte nivelul salarial minim pentru acești angajați, una dintre interpretările din practică va fi în mod cert următoarea: „unde scrie că trebuie să-i plătesc?”. Cu toate că pot fi invocate argumente pentru obligația de a plăti angajații în atare situații, unul fiind tocmai faptul că neprestarea activității nu le este imputabilă, în unități unde angajatorii au „dificultăți” în a înțelege chiar și obligația de a plăti angajații în zilele libere prevăzute de Codul muncii, e evident că interpretarea va merge în sensul dintâi menționat, respectiv că nu există obligație de a-i plăti nici măcar la nivelul minimului garantat în plată.