Arătam mai sus că mai multe instanțe din țară (printre care chiar tribunalul care a soluționat speța de față, ceea ce este cel puțin uimitor, nu-i așa?) au pronunțat soluții juste, în spiritul legii, nu al literei ei, în spețe similare, iar instanței care s-a pronunțat în acest caz i s-au adus la cunoștință, de către intimată, aceste exemple din jurisprudență, încă de la procesul de fond. Faptul că instanța cu pricina a ales să nu țină cont de jurisprudența speței este cu atât mai șocant cu cât speța respectivă, în condițiile în care intimata își reparase eroarea formală inițială înainte ca reclamantul să fi suferit vreun prejudiciu cât de neînsemnat, cerea obligatoriu ca instanța să se pronunțe în sensul jurisprudenței invocate și în spiritul legii, iar nu așa cum a făcut-o!
Iată însă exemplele din jurisprudență de care vorbeam:
1. „Indicarea greșită în decizia de desfacere a contractului de muncă (...) a instanței la care poate fi atacată nu este sancționată cu nulitatea absolută a deciziei. Articolul 268 Codul muncii sancționează cu nulitatea faptul că în decizie nu s-a indicat instanța iar nu faptul că instanța a fost indicată greșit, această mențiune necauzând prejudicii contestatorului” (Sentința Tribunalului Brăila, evocată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în decizia civilă nr.205R/22.02.2010)
2. „Premisa de la care trebuie pornit este aceea că nu angajatorul, prin decizia emisă, stabileşte instanţa competentă, deoarece competenţa instanţelor judecătoreşti nu poate fi stabilită decât prin lege organică. Indiferent de instanţa la care se introduce o atare contestaţie, aceasta, constatând neregularitatea învestirii, este obligată chiar şi din oficiu, în cazul competenţei absolute, să-şi decline competenţa în favoarea instanţei competente. Interpretarea restrictivă a legii creează un formalism rigid şi poate determina concluzii care exced intenţiei legiuitorului, pentru că prin simplul fapt că litigiul ajunge în faţa altei instanţe decât cea nominalizată în decizie îndreptăţeşte acea instanţă să constate nulitatea absolută pentru încălcarea prevederile legale în discuţie. Concluzia este aceea că prioritară este interpretarea teleologică, şi nu cea literală a textului legii, întrucât scopul acesteia a fost atins prin faptul că petentul a ajuns în faţa instanţei competente, nefiindu-i încălcat accesul liber la justiţie” (Curtea de Apel Ploieşti, Decizia civilă nr. 1412/2004)
3. „Potrivit art. 268 Codul Muncii este sancţionată cu nulitatea absolută neindicarea instanţei competente la care se contestă sancţiunea, şi nu indicarea greşită a acesteia.” (Curtea de Apel Alba Iulia, Decizia civilă nr.224/2008).
Abuzul judiciar, în cazul de față, este evident pentru orice om iubitor de dreptate, nu doar pentru un jurist experimentat.
Fiindcă văd că nu comentează nimeni, îmi iau permisiunea de a interveni tot eu, cu scuzele de rigoare. După părerea mea hotărârea pronunțată este în mod vădit nelegală și netemeinică, din următoarele motive:
I.Cu privirea la soluționarea contestației împotriva avertismentului scris:
1.Deși în speță existau dovezi clare că reclamantul a introdus contestația contra deciziei de sancționare cu avertisment scris peste termenul legal de 30 de zile de la comunicarea primei decizii (a primit decizia – prima decizie, cea greșită – pe data de 17.06.2015., cel mai târziu, iar tribunalul i-a înregistrat contestația pe 22.07.2015), totuși onorata instanță a respins excepția de tardivitate invocată de intimată, pe considerentul probabil (și spun „probabil” pentru că instanța s-a ferit să-l pronunțe limpede) că termenul de depunere a contestației curge (așa cum susținuse reclamantul, în răspunsul la întâmpinare) nu de la comunicarea primei decizii (cea greșită, primită pe 17.06.2015), ci de la comunicarea precizării prin care s-a rectificat decizia inițială (precizare primită pe 22.06.2015, cel mai târziu); aceasta pe de o parte;
2.Pe de altă parte, instanța a admis excepția nulității absolute a deciziei de sancționare cu avertisment scris, invocată de contestator, pe considerentul că decizia cu pricina (citez încă o dată) „cuprindea o altă instanță decât cea competentă a soluționa contestația”, iar „faptul că ulterior angajatorul a emis o adresă în care se aduce la cunoștința contestatorului instanța competentă nu este de natură a înlătura sancțiunea nulității absolute, care este o nulitate expres prevăzută de legiuitor ce nu poate fi înlăturată prin nici un act emis ulterior de angajator”. Altfel spus, deși atunci când a concluzionat implicit, în acord deplin și tacit cu ceea ce susținuse contestatorul în răspunsul la întâmpinare, că termenul de depunere a contestației curge, în speță, de la data comunicării precizării, iar nu de la data comunicării deciziei eronate (respingând, pe baza acestui argument, excepția de tardivitate ridicată de intimată, cum am arătat mai sus), totuși, instanța nu a agreat ideea că precizarea respectivă ar fi putut să aibă și un efect reparatoriu asupra deciziei inițiale (greșite), și aceasta pentru că – pur și simplu! – „nu este de natură a înlătura sancțiunea nulității absolute”. Sau cum ar zice paremiologia: pentru contestator precizarea cu pricina a fost, în speță, mumă (fiindcă l-a scăpat, cu concursul mult prea binevoitoarei instanțe, de excepția de tardivitate invocată de intimat), dar pentru intimat a fost ciumă (fiindcă nu l-a ajutat cu nimic, deși chiar el o emisese și-o propusese ca probă a corectitudinii și bunei sale credințe)!;
3.Chiar făcând abstracție de această ciudată situație (în care se observă cu ochiul liber cum instanța dezechilibrează flagrant balanța obiectivității și dreptății, folosind o probă exclusiv în favoarea uneia dintre părți, deși proba respectivă i-ar fi putut folosi, cel puțin în egală măsură, și celeilalte părți, care de altfel o propusese!), aprecierea instanței, în acord deplin cu contestatorul, că decizia de sancționare cu avertisment scris este nulă în mod absolut, pe considerentul sus-arătat, transcende cadrul strict legal cel puțin din următoarele motive, după părerea mea:
a) Decizia cu pricina ar fi fost lovită de nulitate absolută numai în situația că în cuprinsul său nu s-ar fi indicat deloc faptul că decizia poate fi contestată la un organ de jurisdicție din sistemul judecătoresc, iar nu și dacă a fost indicată, dintr-un simplu lapsus, o instanță de judecată oarecare (alta decât cea corectă). Legea, respectiv art.252, alin.2, lit.f din Codul Muncii (iar nu art.268 alin.2 lit.f, invocat de judecătorul cauzei, art inexistent în actualul Cod al Muncii), sancționează cu nulitatea absolută doar neindicarea „instanței competente” la care sancțiunea poate fi contestată, nu și indicarea unei instanțe greșite. În speță, dacă reclamantul s-ar fi adresat cu contestația sa la judecătoria X, să zicem, la care făcea referire decizia eronată, această instanță și-ar fi declinat automat competența în favoarea Tribunalului, fără ca reclamantul să fie în pericol a pierde termenul de contestație (în acest sens s-au pronunțat mai multe instanțe din țară, după cum se cunoaște din jurisprudență);
b) Oricum, faptul că intimata și-a reparat eroarea comisă inițial înainte ca reclamantul să fi introdus contestația sa la vreo instanță de judecată face ca decizia de sancționare cu avertisment, cea inițială, pe care contestatorul recunoaște că a primit-o pe data de 17.06.2015 prin poșta clasică, să devină perfect valabilă retroactiv, întrucât reclamantul nu poate dovedi că mica / marea eroare invocată i-a produs vreun prejudiciu real, din moment ce de la data când a primit, prin poștă, „precizarea” prin care s-a rectificat eroarea inițială (22.06.2015), reclamantul încă nu introdusese contestație la vreo instanță, iar apoi, până pe 22.07.2015, când a făcut-o în mod real, în speță, a avut tot timpul spre a-și introduce contestația la instanța competentă (dacă n-ar fi neglijat să o facă în termenul legal, desigur), instanță pe care în definitiv tot el și-a ales-o, pe criteriul teritorial;
c) În plus, atât în cazul comunicării deciziei inițiale (din 12.06.2015, primită de reclamant pe 17.06.2015, prin poștă), cât și al comunicării precizării ulterioare (din 18.06.2015, primită de reclamant, prin poștă, pe 22.06.2015), onorata instanță pare a ignora cu desăvârșire probele prin care s-a dovedit că aceste două acte au fost comunicate și prin e-mail, la adresa de e-mail pe care contestatorul o menționase în CV, cu ocazia angajării sale la intimat, aceasta însemnând că reclamantul a primit actele respective (decizia și precizarea) practic în aceeași zi când i-au fost comunicate (12.06.2015, respectiv 18.06.2015), cu consecința că pe data de 22.07.2015, când și-a înregistrat contestația la tribunal, termenul de contestație era expirat de cel puțin 4 zile;
d) O asemenea situație (când deci în decizia de sancționare disciplinară este menționată greșit „instanța competentă” și când contestatorul nu poate dovedi că i s-a cauzat vreun prejudiciu real prin mențiunea greșită) este similară ipotezei în care „temeiul de drept” arătat într-o decizie de sancționare disciplinară (în baza art.252, alin 2 lit.d) este indicat greșit, caz în care decizia, dacă ar fi să judecăm cu strictă formalitate, ar fi automat nulă în mod absolut ; or, în practica judiciară, instanțele au decis unanim că o decizie în care s-a indicat greșit „temeiul de drept” nu este automat nulă, din moment ce eroarea se poate îndrepta fără nicio pagubă pentru contestator. Ar fi ca și cum - exempli gratia - sentința civilă pronunțată în speța de față ar fi nulă în mod absolut doar pentru că onorata instanță și-a bazat considerentele pe un articol inexistent în Codul Muncii în vigoare (mă refer la „art.268 alin.2 lit.f”, mai precis), nu-i așa ?
Cu privire la modul în care instanța a soluționat contestația contra deciziei de desfacere disciplinară a CIM voi vorbi data viitoare (în caz că nu va binevoi să intervină altcineva între timp).
Cred că ar trebui să mai fac o precizare înainte de a mă încumeta eu însumi să încerc o dezlegare, de amorul artei juridice, așa-zicând, a speței expuse mai sus. Și anume, vreau să arăt cum un judecător de tribunal, chemat să se pronunțe într-o speță cu repercusiuni cel puțin asupra prestigiului unei firme, dacă nu a destinului unor oameni, utilizează un cadru legal pur și simplu inexistent la ora judecății, respectiv o variantă a Codului Muncii ieșită din vigoare de aproape 5 ani ! (asta fix în timp ce-i impută intimatului că n-a respectat litera legii!!) Ce fel de dreptate o fi împărțit timp de 5 ani - și pe ce bază - acest judecător care ignoră faptul că între timp Codul Muncii a fost modificat și completat substanțial ? Citiți și încercați să nu zâmbiți, stimați colegi de forum (citez din hotărârea cu pricina, emisă la data de 26.01.2016; sublinierile îmi aparțin): „Potrivit art.268 alin.1 din c.muncii angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei. La alin 2 lit.f din același articol se prevede sub sancțiunea nulității absolute obligativitatea angajatorului de a înscrie instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.// În cauză se constată că decizia emisă cuprindea o altă instanță decât cea competentă a soluționa contestația. Faptul că ulterior angajatorul a emis o adresă în care se aduce la cunoștința contestatorului instanța competentă nu este de natură a înlătura sancțiunea nulității absolute.// Pe de altă parte, potrivit art.268 alin.3 decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și produce efecte de la data comunicării, modalitatea de comunicare fiind prevăzută de alin.4”.
Ridic colegilor de forum o speță în care atât decizia de sancționare disciplinară cu avertisment scris, cât și decizia care a urmat (de desfacere disciplinară a CIM) au fost anulate de instanța de fond fără a se ține cont de situația de fapt și de spiritul legii. Voi face prezentarea cazului în două faze, corespunzătoare celor două decizii :
Faza I – cu privire la decizia de sancționare cu avertisment scris:
1.Angajatorul a aplicat o decizie de sancționare disciplinară cu avertisment scris, însă în cuprinsul deciziei instanța competentă să judece eventuala contestație contra sancționării disciplinare a fost menționată greșit (judecătoria X, în loc de tribunal), această mențiune fiind singura eroare formală a deciziei;
2.Angajatorul a comunicat decizia greșită (prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire și prin e-mail, la adresele găsite în dosarul de personal, întrucât persoana împricinată lipsea nemotivat de la serviciu);
3.Ulterior, la o săptămână după comunicarea deciziei greșite (timp în care împricinatul continua a lipsi nemotivat), s-a revenit cu o precizare la prima decizie, prin care s-a indicat în mod corect instanța competentă să judece eventuala contestație (precizarea fiind comunicată, de asemenea, prin poștă și prin e-mail, la adresele cunoscute);
4.La peste 30 de zile de la comunicarea primei decizii de sancționare cu avertisment (cea eronată), persoana în cauză (căreia între timp i se desfăcuse și CIM, disciplinar, pentru absență nemotivată și îndelungată de la serviciu) introduce contestație la instanța competentă (atât împotriva deciziei de sancționare cu avertisment scris, cât și contra celei de desfacere a CIM), însă își socotește termenul de introducere a contestației contra deciziei de avertisment nu de la data primirii deciziei (eronate) de sancționare cu avertisment scris, ci de la data primirii precizării ulterioare;
5.Angajatorul, prin întâmpinare, invocă atât excepția tardivității contestației contra deciziei de sancționare cu avertisment scris, cât și netemeinicia acestei contestații (oferind, de asemenea, toate justificările pentru decizia de desfacere disciplinară a CIM, așa cum se va arăta mai jos);
6.Instanța de fond admite contestația contra deciziei de avertisment, respinge ca nefondată excepția de tardivitate invocată și constată nulitatea absolută a deciziei de sancționare disciplinară cu avertisment scris, bazându-se pe următorul considerent (citez): „În cauză se constată că decizia emisă cuprindea o altă instanță decât cea competentă a soluționa contestația (...). Faptul că ulterior angajatorul a emis o adresă în care se aduce la cunoștința contestatorului instanța competentă nu este de natură a înlătura sancțiunea nulității absolute, care este o nulitate expres prevăzută de legiuitor ce nu poate fi înlăturată prin nici un act emis ulterior de angajator”
Faza a II-a – cu privire la decizia de desfacere disciplinară a CIM
1.Constatând absența îndelungată și nemotivată de la serviciu a persoanei în cauză, pe care tocmai o sancționase cu avertisment scris (cum am văzut mai sus), precum și alte abateri disciplinare, angajatorul convoacă persoana respectivă la o nouă cercetare disciplinară, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la domiciliu și prin e-mail, la adresele găsite la dosarul de personal și oferite chiar de împricinat;
2.Persoana împricinată nu se prezintă la convocarea disciplinară și nici nu dă vreun alt semn de viață până la introducerea contestației sale;
3.La o săptămână după data convocării pentru cercetarea disciplinară (timp în care, repet, salariatul sancționat nu dăduse absolut nicun semn de viață, deși avea o funcție foarte importantă în organigramă), angajatorul emite decizia de desfacere disciplinară a CIM și o comunică persoanei în cauză prin scrisoare recomandată la domiciliu și prin e-mail, la adresele cunoscute;
4.Cu o zi-două înainte de expirarea termenului de depunere a contestației de desfacere a CIM, cel sancționat introduce contestație la instanța competentă, atât contra deciziei de desfacere disciplinară a CIM, cât și a deciziei de sancționare cu avertisment scris (despre care am făcut vorbire mai sus), motivând, între altele, că nu s-a putut prezenta la convocarea disciplinară pentru că nu a primit convocarea decât în ziua în care trebuia să se prezinte la cercetare, iar cât privește comunicarea prin e-mail nu știe nimic de ea ; în plus, mai arată că în toată această perioadă (peste o lună de zile!) el a fost prezent la serviciu (!!!), dar n-a fost lăsat să semneze condica;
5.Angajatorul, prin întâmpinare (și cu privire la decizia de desfacere disciplinară a CIM, de data aceasta) susține și dovedește printr-un număr de 50 de probe scrise și prin declarațiile autentificate a doi colegi de serviciu (dintre cei 4 în total), că – între altele – reclamantul a fost absent nemotivat de la serviciu în toată această perioadă, iar în ceea ce privește comunicarea convocării la cercetarea disciplinară (pe care contestatorul recunoaște că a primit-o prin poștă, dar susține că a primit-o chiar în ziua în care trebuia să se prezinte la convocare), s-a dovedit că aceasta a fost depusă la poștă cu 5 zile înainte de data convocării, fiind comunicată și prin e-mail (în formă scantă), tot cu 5 zile înainte de data convocării disciplinare, la adresa de e-mail găsită la dosarul de personal al reclamantului;
6. Cu toate acestea, instanța de fond dispune anularea deciziei de desfacere disciplinară a CIM, pe considerentul (citez): „După cum rezultă din situația de fapt expusă, contestatorul a fost convocat pentru efectuarea cercetării disciplinare prin adresa emisă de angajator, adresă ce a fost primită de contestator la data de 17.06.2015, când de altfel a avut loc cercetarea disciplinară, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei.// Această convocare făcută de către intimată nu îndeplinește condițiile prevăzute de Codul muncii, contestatorul fiind înștiințat despre aceasta chiar în ziua în care a avut loc, prezumându-se astfel că acesta nu a avut cunoștință depre convocare.// Prin urmare nu se poate reține lipsa nejustificată a contestatorului de la acastă convocare, lipsă care să-i dea dreptul intimatei de a emite decizia de concediere fără derularea cercetării disciplinare efective cu respectarea dreptului angajatului de a se apăra și de a da explicații cu privire la abaterile disciplinare reținute de angajator”
7.În consecință, instanța a dispus reintegrarea, cu plata salariilor (deloc neglijabile).
Va multumesc. Informatia nu era neaparat pentru mine. Inteleg ca sunteti unul dintre cei mai avizati experti in aceasta materie, asa ca nu mai exista niciun dubiu legal si jurisprudential. Numai bine.
Sigur, recomandarea de bonton postmodern este că munca în cadrul unei ONG trebuie să se desfășoare pe bază de voluntariat (vorbim de persoanele implicate în ONG care nu sunt angajate cu contract de muncă, evident). Nu discut, acum și aici, câtă ipocrizie sau inadecvare la realitățile românești se ascunde în spatele acestei recomandări (ca și în spatele salariilor miniștrilor sau ale altor demnitari publici, care sunt practic nule față de șpăgile din underground, însă publicul stă cu ochii vigilenți numai pe ele), ci am o întrebare simplă : există vreo lege sau normă juridică română, expresă ori implicită, care să interzică indemnizarea lunară, cu o anumită sumă, pentru participarea la ședințe a membrilor consiliului director al unei ONG ale cărei venituri, în speță, provin în cea mai mare parte din cotizațiile unor autorități publice (deci din „bani publici”)? Iar dacă această indemnizație se va plăti în virtutea unui contract de mandat, cine va semna contractul, în baza hotărârii adunării generale de aprobare a acestuia, în situația în care președintelele AGA este și președintele Consiliului Director ?
Aș dori texte legale, nu interpretări logice sau avocățești. Eventual jurisprudență. Dacă există!
Bun, şi dacă omul a întârziat doar cîteva zile cu multiplele formalităţi birocratice, fiind efectiv silit să mintă, spre a nu fi strivit de controlorii care-l pândesc (unii doar spre a-şi încasa "drepturile") şi de judecătorii care ignoră spiritul legii, fiind cu ochii doar după litera ei, aşa cum se întâmplă în "Românica" şi probabil în Somalia (nu şi în ţările cu adevărat libere), trebuie să-i luăm gâtul cu-o amendă aiuritoare ? Cum îi încurajează statul român pe micii şi oneştii întreprinzători ? Nu are dreptate bietul om când vrea (aproape cu disperare) să-şi lichideze încă din faşă afacerea ? That is the question.
Cel mai bine e sa trimiteti toate detaliile familiei pagubite, printr-o scrisoare anonima, tastata la calculator (o scrisoare simpla, nerecomandata, pusa discret in cutia postala, sau trimisa in alt mod). Astfel, familia respectiva va prelua ea misiunea de a-l prinde pe bandit, cu ajutorul politiei si pe baza datelor oferite de dvs. Hai, ca nu e greu.
Asadar e vorba de un mandat special acordat de Consiliul Local persoanelor in cauza, care pot fi si altele decat alesii locali, bineinteles. In lipsa unor stipulatii exprese despre acest soi de mandat, pe care sa le regasim in legea speciala (215/2001), inseamna ca se aplica prevederile relative la mandat din legea comuna, Codul Civil, care nu interzic substituirea mandatarului cu o alta persoana, in executarea mandatului, in anumite conditii:
Art. 2023
Substituirea făcută de mandatar
(1) Mandatarul este ţinut să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să îşi substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.
(2) Chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ dacă:
a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
b) îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;
c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la substituire.
(4) Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi.
(5) Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea mandatului.
(6) În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.
avocatnet.ro explicăm legislația
