Un echilibru just trebuie mentinut între interesele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare ale drepturilor fundamentale ale individului
Efectele constatarii nulitatii contractului de vânzare cumparare. Îndrituirea cumparatorilor la obtinerea unei sume corespunzatoare valorii actuale a imobilului
Tip: Decizie
Nr: 1445
Dată: 16.10.2008
Autor: Curtea de Apel Oradea-secţia civilă
Domenii asociate: Vânzări-Cumpărări
Efectele constatarii nulitatii contractului de vânzare cumparare. Îndrituirea cumparatorilor la obtinerea unei sume corespunzatoare valorii actuale a imobilului.
Prejudiciul efectiv suferit de cumparatori în urma desfiintarii contractului de vânzare cumparare îl constituie valoarea actuala a imobilului achizitionat în baza Legii nr. 112/1995. iar nu pretul achitat si actualizat al acestuia. Pâna în momentul desfiintarii contractului, fostii cumparatori dispuneau de un bun în sensul jurisprudentei CEDO, moment ulterior caruia ei au fost privati de proprietatea asupra apartamentului din litigiu, fiind neîndoios ca rambursarea pretului platit, actualizat cu indicele de inflatie nu ar acoperi prejudiciul încercat prin privarea de proprietate neavând la îndemâna o alta cale care sa permita compensarea diferentei între pretul de cumparare actualizat si valoarea imobilului.
(Decizia civila nr.1445/R/ 16 octombrie 2008;
Dosar nr. 3240/83/2007 a Curtii de Apel Oradea)
Prin sentinta civila nr.5112/20.11.2006 pronuntata în dosar nr.7500/2005, Judecatoria S. M. a admis în parte cererea de chemare în garantie formulata de pârâtii S. Z., S. E. si S. C. L. împotriva STATULUI ROMÂN prin M. F. P. B., obligându-l pe acesta din urma la restituirea catre pârâti a pretului reactualizat pentru cele doua apartamente cumparate de acestia.
Prin recursul formulat, recalificat ca apel, pârâtii au invocat nelegalitatea sentintei sub aspectul modului de solutionare a cererii de chemare în garantie, învederând ca, hotarârea atacata este nelegala si pe fondul cauzei deoarece, asa cum rezulta din cererea de chemare în garantie, au chemat în judecata Statul Român, solicitând ca, în cazul admiterii actiunii reclamantilor de constatare a nulitatii absolute a contractelor de vânzare-cumparare având ca obiect apartamentul nr.1 si, respectiv, nr.2 al imobilului situat în S. M., str. I J., nr.10, sa fie obligat la despagubire prin plata catre apelanti a unei sume de bani reprezentând contravaloarea pretului de circulatie a acestor apartamente.
Prin decizia civila nr.322/Ap din 11 decembrie 2007, Tribunalul S. M. a admis apelul pârâtilor S. Z. B., S. E., S. C. L., împotriva sentintei civile nr.5112/2006 pronuntata de Judecatoria S. M. în dosar nr.7500/2005, în contradictoriu cu intimatii STATUL ROMÂN prin M. E. si F. reprezentat de DGFP S. M.
A schimbat în parte sentinta atacata în sensul ca a obligat chematul în garantie Statul Român reprezentat de M. E. si F. prin DGFP S. M. sa restituie pârâtilor S. suma de 233.082,60 RON, reprezentând valoarea de circulatie a ap.nr.1, situat în S. M, str. I. J., nr.10, iar pârâtei S. L. C. suma de 240.581,20 RON, reprezentând valoarea de circulatie a ap.nr.2 situat în S. M., str.I. J., nr.10, conform expertizei întocmita de ing. A G.
Pentru a pronunta astfel, instanta de apel a retinut ca, reclamantii au detinut în proprietate apartamentele nr.1 si 2 din imobilul situat în S. M., str. I. J., nr.10, înscrise în CF 18880 si 18879 S. M. în baza contractelor de vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legea nr.112/1995, iar în urma constatarii nulitatii absolute a contractelor, acestia au solicitat obligarea Statului Român la plata unei despagubiri reprezentând contravaloarea pretului de circulatie al apartamentelor, în baza disp.art.1337-1350 Cod civil, invocând evictiunea.
S-a retinut totodata ca, intimatul a fost de acord cu achitarea unei despagubiri reprezentând pretul actualizat platit de reclamanti la data încheierii contractelor de vânzare-cumparare a apartamentelor, apreciind ca în speta sunt aplicabile dispozitiile speciale, derogatorii cuprinse în art.50 alin.2,3 din lg.10/2001, republ.în art.VII, Titlul I al Lg.247/2005, art.13 alin.6 din Lg.112/1995, art.50.3 din Hotarârea nr.250/2007.
Instanta de apel a apreciat ca dispozitiile cuprinse în legile speciale si care reglementeaza modul de restituire a pretului actualizat platit de cumparatorii locuintelor în baza Legii nr.112/1995 nu sunt în contradictie cu normele generale cuprinse în Codul civil, fiind completate de acestea din urma, astfel, prejudiciul efectiv suferit de reclamanti în urma desfiintarii contractelor de vânzare-cumparare, a pierderii dreptului de proprietate asupra apartamentelor, îl constituie valoarea actuala a acestor apartamente, iar nu pretul achitat si actualizat al acestora.
Tribunalul a retinut ca, dispozitiile Codului civil permit pe lânga restituirea pretului efectiv platit, actualizat, acoperirea integrala a prejudiciului efectiv creat în patrimoniul reclamantilor, în acelasi sens, CEDO, prin hotarârea P. contra R./2005 stabileste valoarea despagubirilor corespunzator valorii de piata a imobilului, iar nu limitativ plafonat conform dispozitiilor speciale din legea nationala.
În virtutea argumentelor expuse, în baza art.296 Cod procedura civila, instanta de apel a admis apelul pârâtilor si a schimbat în parte sentinta atacata, conform dispozitivului deciziei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român, reprezentat prin M. E. si F. prin D. G. a F. P. a judetului S. M., solicitând admiterea recursului si modificarea deciziei în sensul respingerii apelului cu mentinerea sentintei pronuntate de Judecatoria S. M..
În cuprinsul cererii de recurs sunt invocate urmatoarele motive:
-în speta de fata sunt aplicabile prevederile Legii nr.10/2001 si ale Hotarârii nr.250/2007 coroborate cu prevederile Legii nr.112/1995, care sunt prevederile speciale în materie, iar aplicarea normelor generale prevazute de Codul civil în completarea prevederilor legii speciale în materie contravine în mod flagrant atât principiului îmbogatirii fara justa cauza cât si spiritului legii speciale, si anume acela de a pune partile în situatia anterioara încheierii contractelor de vânzare-cumparare anulate;
-în cazul obligarii recurentei la plata de despagubiri la valoarea de piata al imobilului, aceasta ar contraveni principiului echitatii, imobilul fiind cumparat în baza Legii nr.112/1995 la un pret net inferior valorii de piata;
-ipoteza retinuta de catre CEDO în cauza P. contra R. nu este asemanatoare cu starea de fapt din prezenta cauza, situatie în care hotarârea respectiva nu are relevanta, neputând fi retinuta de instanta nationala.
Prin întâmpinare, intimatii au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea ca cererea, având ca obiect despagubirea lor prin plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea pretului de circulatie a apartamentelor, au întemeiat-o pe prevederile art.1337-1350 Cod civil, fiind în prezenta unei raspunderi patrimoniale pentru evictiune.
Examinând decizia recurata, prin prisma motivelor de recurs, precum si din oficiu, instanta retine urmatoarele:
În speta, Statul Român a fost chemat în judecata în calitate de chemat în garantie de catre pârâtii S. Z., S. E. si S. C. L., care au solicitat obligarea chematului în garantei la plata despagubirilor în cazul solutionarii favorabile reclamantilor din actiunea principala a cererii lor având ca obiect constatarea nulitatii contractelor de vânzare-cumparare privind apartamentele dobândite de acestia în baza Legii nr.112/1995.
În esenta, problema juridica care se impune a fi dezlegata rezida în a se stabili daca pârâtii, carora li s-au desfiintat contractele de vânzare-cumparare, sunt îndrituiti la restituirea pretului actualizat pentru cele doua apartamente cumparate, astfel cum a apreciat prima instanta, sau ei sunt îndreptatiti la a li se acorda valoarea de circulatie a apartamentelor din litigiu, potrivit opiniei tribunalului.
Instanta de recurs considera ca solutia acestei din urma instante este cea legala, în mod judicios tribunalul concluzionând ca prejudiciul afectiv suferit de reclamanti în urma desfiintarii contractelor de vânzare-cumparare îl constituie valoarea actuala a acestora, iar nu pretul achitat si actualizat al lor.
Într-adevar, în considerentele deciziei recurate, s-a facut trimitere la hotarârea P. contra R. în care situatia de fapt nu este identica cu cea din cauza acum dedusa judecatii, însa o situatie similara celei de fata si-a gasit rezolvarea printr-o alta decizie CEDO, în care fostii chiriasi au chemat în judecata Statul Român sa le plateasca despagubiri ca urmare a anularii contractelor de vânzare-cumparare ale apartamentului litigios, în discutie aflându-se Hotarârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006.
În cauza mentionata, Curtea a decis ca Statul trebuie sa dea reclamantei pentru daune materiale o suma corespunzatoare cu valoarea actuala a apartamentului, neacceptând punctul de vedere al Guvernului care a considerat ca suma totala care trebuie luata în considerare cu titlu de daune materiale este pretul actualizat în functie de rata inflatiei. Facând trimitere totodata la cauzele B., P. si P., Curtea a reamintit ca orice ingerinta în faptul de a te bucura de proprietate trebuie sa raspunda criteriilor de proportionalitate si ca un echilibru just trebuie mentinut între interesele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare ale drepturilor fundamentale ale individului, echilibrul fiind în general atins atunci când despagubirea platita catre persoana care a fost privata de proprietate este în mod rezonabil si proportional în raport cu valoarea "venala -obtinuta în bani" a bunului, asa cum a fost determinata la momentul când s-a realizat privarea de proprietate.
Pornind de la ideea retinuta în considerentele hotarârii în sensul ca echilibrul care trebuie pastrat si despre care s-a facut vorbire mai sus va fi distrus daca individul în discutie suporta o încarcatura speciala si exorbitanta, se constata ca intimatii S. si S. din prezenta cauza,dispuneau de un "bun" în sensul jurisprudentei CEDO pâna în momentul desfiintarii contractelor de vânzare-cumparare - prin sentinta nr.5112 din 20 noiembrie 2006 a Judecatoriei S. M., ramasa definitiva prin decizia nr.187/Ap din 26 iunie 2007 a Tribunalului S. M. -, moment din care ei au fost privati de proprietatea asupra apartamentelor din litigiu.
În speta, este neândoios ca rambursarea pretului platit actualizat cu indicele de inflatie nu ar acoperi prejudiciul încercat de intimati prin privarea lor de proprietate, ei neavând o alta cale care sa le permita sa compenseze diferenta între pretul de cumparare actualizat si valoarea apartamentelor din discutie.
Într-adevar, intimatii nu au platit la data încheierii contractelor de vânzare-cumparare pretul de pe piata a apartamentelor în litigiu, dar odata cu încheierea acestora ei dispuneau de un bun, de care apoi au fost privati prin solutia instantei de desfiintare a contractelor respective, situatie în care sunt îndrituiti a obtine o suma corespunzatoare cu valoarea actuala a bunului.
Fata de considerentele ce preced, instanta în baza dispozitiilor art.312 alin.1 din Codul de procedura civila, a respins ca nefondat recursul, decizia recurata fiind pastrata în totul.
:yeah: :happy:
PROPORTIONALITATE, JUST ECHILIBRU, ECHITATE
Legea nr. 112/1995. Raspunderea statului pentru evictiune. Chirias cumparator evins de fostul proprietar al imobilului preluat abuziv de stat. Dreptul la despagubiri echivalente cu valoarea de circulatie a locuintei. Aplicarea in timp a legii nr. 10/2001,
Tip: Decizie
Nr: 320/C/
Dată: 07.10.2009
Autor: Curtea de Apel Constanta - Sectia civila
Domenii asociate: Locaţiune. Închiriere
Sustinerea recurentului în sensul ca la data solutionarii actiunii reclamantului în fata primei instante nu exista vreun temei legal care sa îl îndreptateasca pe reclamant – care a fost evins de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 – sa fie despagubit la valoarea de circulatie a imobilului restituit fostului proprietar este nefondata, în raport de dispozitiile art. 1337 si art. 1341 Cod civil dispozitiile art.1 din Protocolul 1 la CEDO si fata de jurisprudenta CEDO.
Dispozitiile art. 511 din Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât sa aplice institutia raspunderii pentru evictiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 si înstrainate de stat unor chiriasi de buna-credinta în baza Legii nr. 112/1995.
Instanta de apel a retinut în mod corect ca, în ipoteza în care legiuitorul român nu si-ar fi adoptat legislatia specifica acestui domeniu (al caselor nationalizate) la exigentele Conventiei Europene si jurisprudentei CEDO, raspunderea statului pentru evictiune s-ar fi antrenat în conditiile art. 1337 si urm. Cod civil, despagubirea fiind stabilita în functie de valoarea de circulatie a imobilului restituit fostului proprietar.
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 3150/212/2008, reclamantul V.T.C. a chemat în judecata pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor, solicitând instantei ca prin hotarârea ce se va pronunta sa oblige pârâtul la plata valorii de circulatie a garsonierei situata în imobilul din Constanta, bdul F., dobândita prin contractul de vânzare-cumparare nr. 28235 din 17 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 si la plata daunelor morale în valoare de 2000 euro în conversie leu/euro la data platii.
Prin sentinta civila nr. 1634 din 28 ianuarie 2009 Judecatoria Constanta a admis în parte actiunea reclamantului si a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor sa achite reclamantului sumele de 144.500 lei daune materiale reprezentând valoarea de circulatie a imobilului situat în Constanta, bdul F. si 3500 lei cu titlu de daune morale. S-a respins cererea de chemare în garantie a RAEDPP Constanta, ca fiind formulata împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
A fost obligat pârâtul sa achite reclamantului suma de 5.191 lei cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta de fond, în baza materialului probator administrat în cauza, a retinut urmatoarele:
Prin contractul de vânzare cumparare, reclamantul a dobândit în temeiul Legii 112/1995 dreptul de proprietate asupra unei locuinte detinuta anterior cu contract de închiriere, situata în Constanta, Bdul F.
Validitatea titlului reclamantului a fost verificata cu ocazia solutionarii actiunii privind constatarea nulitatii absolute promovata de reclamanta D.S, retinându-se calitatea de dobânditor de buna-credinta a reclamantului, prin sentinta civila 16.410/12.11.2001 a Judecatoriei Constanta, definitiva si irevocabila.
Prin decizia civila 2356/23.02.2005, pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, s-a dispus modificarea deciziei civile a Curtii de Apel Constanta, în sensul respingerii apelurilor formulate în cauza, cu consecinta mentinerii sentintei civile nr. 1003/02.12.1999, pronuntata de Tribunalul Constanta, prin care s-a constatat ca titlul statului pentru imobilul situat în Constanta, bdul F. este nelegal constituit.
Titlul executoriu mentionat anterior a fost realizat la data de 22.10.2007, când creditoarea obligatiei, numita D.S. a fost pusa în posesie cu spatiul detinut de reclamant, acesta fiind privat astfel de dreptul sau de proprietate.
Jurisprudenta CEDO a statuat ca titlul de proprietate al subdobânditorului de buna credinta, constituit în baza legii 112/1995 si validat în dreptul intern printr-o hotarâre definitiva si irevocabila, este protejat prin art.1 din Protocolul la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproportionate, astfel încât persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse în situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova si Pinc vs Republica Ceha, cauza Raicu vs România).
De asemenea, potrivit art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale caror contracte de vânzare-cumparare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, au fost desfiintate prin hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile au dreptul la restituirea pretului de piata al imobilelor, stabilit conform standardelor internationale de evaluare.
Valoarea despagubirilor prevazute la alin. (1) se stabileste prin expertiza, întrucât, în caz contrar, s-ar încalca criteriul proportionalitatii, dobânditorul bunului neavând la îndemâna o actiune care sa duca la acordarea unei compensatii, cu o valoare apropiata, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.
Pe de alta parte, conform art.20 alin (2) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificata, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, persoana îndreptatita are dreptul numai la masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piata corespunzatoare a întregului imobil, teren si constructii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare. Daca persoanele îndreptatite au primit despagubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, ele au dreptul la diferenta dintre valoarea încasata, actualizata cu indicele inflatiei, si valoarea corespunzatoare de piata a imobilului."
S-a considerat ca, nu se poate ignora faptul ca titlul reclamantului fusese confirmat printr-o hotarâre irevocabila, ca acesta beneficia de un bun în sensul Conventiei. Ca atare, aplicarea Art. 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la Conventie, în favoarea reclamantului presupune acordarea acestuia a pretului de circulatie a imobilului de care a fost evins.
În ceea ce priveste capatul de cerere privind acordarea despagubirilor morale, instanta de fond l-a apreciat ca întemeiat, prin raportare la dispozitiile art. 41 din Conventie, dar si la existenta elementelor raspunderii delictuale stabilite de art. 998 si urm. cod civil si anume prejudiciul, fapta ilicita si a legaturii de cauzalitate dintre acestea.
S-a constatat în speta existenta un prejudiciu moral constând în starea de neliniste si incertitudine reclamantului care s-a finalizat cu pierderea dreptului de proprietate dobândit în conditiile mentionate, o fapta a statului constând în atingerea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, între acestea existând un raport de cauzalitate, daune morale ce au fost apreciate la suma de 3.500 lei.
Împotriva susmentionatei sentinte a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin decizia civila nr. 368 din 18 iunie 2009 Tribunalul Constanta a admis apelul pârâtului Statul Român si a schimbat în parte sentinta apelata, în sensul ca a respins ca nefondat capatul de cerere ce viza obligarea pârâtului la 3500 lei cu titlu de daune morale catre reclamant.
Au fost mentinute celelalte dispozitii ale hotarârii apelate.
În baza art. 274 Cod procedura civila, a fost obligat apelantul pârât la 100 lei cheltuieli de judecata catre R.A.E.D.P.P. Constanta si la 1100 lei cheltuieli de judecata catre intimatul reclamant V.T.C.
Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de apel a retinut, în esenta, ca la momentul intrarii n vigoare a art. 50 din Legea nr. 1/2009, actiunea reclamantului era pendinte pe rolul Judecatoriei Constanta, situatie în care în mod corect a retinut prima instanta ca dispozitia este deplin aplicabila în speta.
S-a mai retinut ca si în absenta acestor dispozitii legale statul era raspunzator pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a evictiunii totale pe care a suferit-o, în urma retrocedarii locuintei cumparata de el în baza Legii nr. 112/1995, fostului proprietar.
S-a mai retinut ca restituirea catre reclamant doar a pretului platit de stat, actualizat cu indicele de inflatie nu reprezinta o despagubire justa si proportionala având în vedere ca reclamantul, prin desfiintarea titlului sau a fost lipsit de proprietatea sa, indiferent de pretul platit, si aceasta numai pentru faptul ca s-a încrezut cu buna credinta în titlul statului.
Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiate criticile referitoare la daunele morale acordate reclamantului, instanta de fond retinând în mod gresit ca ar fi întrunite conditiile impuse de art. 998 Cod civil, având în vedere ca la dosarul cauzei nu s-au administrat probe din care sa rezulte ca reclamantul a fost, în mod real afectat de situatia creata si nici a gradului de afectare pentru a se putea aprecia asupra întinderii prejudiciului moral.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei si Finantelor, care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct.9 Cod procedura civila pentru urmatoarele motive:
1. Instantele de fond si de apel au solutionat cauza cu încalcarea principiului constitutional al neretroactivitatii legii civile. La momentul introducerii actiunii nu exista temei legal care sa permita fostilor chiriasi care au dobândit un imobil prin contractul de vânzare-cumparare în temeiul legii nr. 112/1995 si care ulterior a fost retrocedat fostilor proprietari, sa primeasca valoarea de circulatie a apartamentului, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 intrând în vigoare abia la data de 3 februarie 2009, dupa solutionarea cauzei în prima instanta.
2. Instanta de fond nu a apreciat în mod corect valoarea imobilului, întemeindu-se pe expertiza efectuata în cauza în anul 2008, si fara a avea în vedere ca valoarea despagubirilor este disproportionata fata de valoarea reala a unei camere cu o suprafata de 28,71 m.p.
3. În mod gresit instantele de fond si de apel au respins cererea de chemare în garantie a R.A.E.D.P.P. Constanta, ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
4. Instanta de fond a obligat în mod gresit Statul Român la plata cheltuielilor de judecata catre reclamant si catre chemata în garantie R.A.E.D.P.P. Constanta.
În apel, întrucât apelul pârâtului a fost admis în mod gresit a fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecata.
Analizând legalitatea hotarârii recurate în raport de criticile pârâtului se constata ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
1. Critica recurentului pârât ce vizeaza încalcarea principiului retroactivitatii legii civile se retine a fi vadit nefondata:
Sustinerea recurentului în sensul ca la data solutionarii actiunii reclamantului în fata primei instante nu exista vreun temei legal care sa îl îndreptateasca pe reclamant – care a fost evins de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 – sa fie despagubit la valoarea de circulatie a imobilului restituit fostului proprietar este nefondata, în raport de dispozitiile art. 1337 si art. 1341 Cod civil dispozitiile art.1 din Protocolul 1 la CEDO si fata de jurisprudenta CEDO.
În urma admiterii actiunii în revendicare formulata de fostul proprietar D.S. prin decizia civila nr. 2356 din 23 martie 2005 a Î.C.C.J., reclamantul a fost evins total de imobilul situat în Constanta, bdul F., dobândit prin contractul de vânzare-cumparare nr. 28235/1996 încheiat conform Legii nr. 112/1995.
Art. 1337 Cod civil dispune ca vânzatorul este de drept obligat sa garanteze pe cumparator de evictiunea totala sau partiala a lucrului vândut, cumparatorul evins având dreptul sa ceara vânzatorului restituirea pretului (art. 1341 Cod civil), restituirea fructelor (art. 485 Cod civil), spezele de proces si daune interese (art. 1344 si art. 1345 Cod civil). Se retine ca întinderea obligatiei vânzatorului de garantie pentru evictiune este strict determinata de lege.
Fiind în prezenta unei evictiuni totale, efectele ei sunt prevazute de art. 1341 – 1346 Cod civil.
Primul efect este prevazut de art. 1341 pct.1; în temeiul acestui text, vânzatorul este obligat sa restituie integral pretul primit, ca la rezolutiunea pentru neexecutare sau nulitatea pentru vânzarea lucrului altuia. Solutia se impune, conform art. 1342 Cod civil, chiar daca valoarea lucrului s-a micsorat din cauze fortuite ori din neglijenta cumparatorului, cu singura exceptie – prevazuta de art. 1343 Cod civil – a foloaselor realizate de cumparator din stricaciunile aduse lucrului.
În orice situatie, având în vedere ca drepturile cumparatorului legate de imobil se transmit asupra subdobânditorului, vânzatorul este obligat sa restituie pretul primit de la cumparator, indiferent daca subdobânditorul a primit bunul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Art. 1341 pct.4 Cod civil, reglementeaza dreptul cumparatorului evins la daune interese.
Intra aici, în primul rând, dreptul la diferenta dintre pret si sporul de valoare dobândit de bun, între momentul încheierii contractului si data producerii evictiunii.
S-a decis ca aceasta creanta de despagubire ia nastere la data producerii evictiunii, iar conform unei opinii din literatura juridica, la data deposedarii efective a cumparatorului. În baza art. 1344 Cod civil, solutia se impune indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau daca sporul a fost sau nu previzibil sau de rea-credinta.
Referitor la plata daunelor interese, se retine ca reclamantii sunt îndreptatiti sa primeasca valoarea de circulatie a locuintei de care au fost evinsi, daunele datorate de statul vânzator neputându-se limita la pretul de vânzare reactualizat al bunului.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în sensul ca este încalcat dreptul de proprietate al reclamantilor atunci când acestia sunt obligati sa restituie un bun ce a apartinut unui proprietar deposedat de stat, prin preluarea pe temeiul unor dispozitii legale adoptate de fosta putere comunista instaurata în tara, care a obtinut în justitie retrocedarea lui în urma adoptarii unor norme reparatorii de catre noua putere, daca actualii proprietari care au cumparat acel bun cu buna-credinta au primit o indemnizatie la valoarea la care l-au cumparat în timp si nu la valoarea lui actuala (CEDO, 05 noiembrie 2002, Pincova si Pinc contra Republica Ceha; Cauza Raicu împotriva României, hotarârea din 19 octombrie 2006).
CEDO a statuat ca titlul de proprietate al subdobânditorului de buna credinta, constituit în baza Legii nr. 112/1995 si validat în dreptul intern printr-o hotarâre definitiva si irevocabila, este protejat prin art.1 din Protocolul nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproportionate, astfel încât „persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna-credinta sa nu fie aduse în situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (în acest sens cauza Pincova si Pinc contra Republica Ceha, hotarârea nr. 365/1997; cauza Raicu contra România, hotarârea din 19 octombrie 2006).
Curtea Europeana a retinut constant în jurisprudenta sa, ca exista în cadrul art.1 Protocolul 1 la CEDO, un drept intrinsec la indemnizatie în cadrul privarii de proprietate, atunci când despagubirea este necesara în vederea respectarii proportionalitatii între ingerinta în dreptul individului si utilitatea publica.
Se retine ca orice masura care interfereaza cu dreptul la „pasnica folosire” a proprietatii trebuie sa gaseasca un echilibru corect între cererile interesului general al comunitatii si necesitatile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a atinge acest echilibru este reflectata în structura art.1 al protocolului 1 vazut ca întreg, care include în consecinta cea de-a doua dispozitie, si care trebuie citita în lumina principiului general enuntat în prima propozitie. În special, trebuie sa existe o relatie rezonabila de proportionalitate între mijloacele angajate si scopul urmarit a fi realizat de orice masura de deposedare a unei persoane. Astfel, echilibrul ce trebuie mentinut între cererile interesului general al comunitatii si cererile drepturilor fundamentale ale individului este stricat daca persoana în cauza ar trebui sa poarte „o povara disproportionata”.
În consecinta, Curtea retine ca persoana deposedata de proprietate trebuie în principiu sa obtina compensatii „în concordanta cu valoarea ei”, desi „obiectivele legitime ale interesului public ar cere sa se returneze mai putin decât valoarea integrala la pretul pietei.” Astfel, echilibrul mentionat mai sus este obtinut în general acolo unde compensatiile platite persoanei a carei proprietate a fost luata sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piata, determinata la timpul exproprierii.
Chiar în lipsa unui text expres în CEDO cu privire la obligativitatea hotarârii instantei europene în raport cu statul – privit ca „întreg”, ca ansamblu organic articulat al autoritatilor publice, inclusiv al celor judecatoresti – aceasta obligativitate ar putea fi concluzia inevitabila a unui polisilogism, având ca premisa majora constatarea ca prin însesi prevederile Conventiei (art. 19 si urm. din Titlul II al Conventiei) a fost organizata si functioneaza Curtea Europeana a Drepturilor Omului, ca instrument al unei jurisdictii unice si obligatorii pentru protectia fiintelor umane si asigurarea respectarii obligatiilor asumate în acest domeniu de statele contractante la Conventie.
Statul Român, prin prevederile incluse în Constitutie (art. 11 si 20) a înteles sa atribuie semnificatie juridica nationala si constitutionala Declaratiei Unice a Drepturilor Omului, precum si oricaror tratate sau pacte la care a devenit parte, inclusiv Conventia Europeana, cu toate articulatiile ei, daca acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.
Curtea Europeana a retinut ca „hotarârile sale au nu numai rolul de a solutiona cauzele cu care este sesizata, ci si pe acelea ca pe un plan mai larg, sa clarifice, ca salvgardeze si sa dezvolte normele Conventiei, contribuind astfel la respectarea de catre state a angajamentelor pe care acestea si le-au asumat, în calitatea lor de parti contractante (Hotarârea din 18 ianuarie 1978 Cauza Irlanda contra Regatului Unit). Instanta Europeana a precizat ca atunci când constata o violare a drepturilor persoanei statul are nu numai obligatia de a asigura celui interesat o satisfactie echitabila, dar si de a-si alege masurile generale integrate în ordinea sa juridica interna pentru a preveni violarile constatate de Curte si consecintele acestora (Hotarârea din 22 iunie 2004, în cauza Braniowski contra Poloniei).
În raport de considerentele mai sus expuse se retine ca hotarârea primei instante nu este lipsita de temei legal si nici nu a fost pronuntata cu încalcarea principiului constitutional al neretroactivitatii legii civile, Judecatoria Constanta facând o corecta aplicare la speta atât a dispozitiilor Codului civil român, cât si a Conventiei Europene a Drepturilor Omului – Protocolul 1 la CEDO si a jurisprudentei Curtii Europene, care fac parte, conform dispozitiilor art. 11 si 20 din Constitutie din dreptul intern si sunt obligatorii pentru judecatorul national.
Dispozitiile art. 511 din Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât sa aplice institutia raspunderii pentru evictiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 si înstrainate de stat unor chiriasi de buna-credinta în baza Legii nr. 112/1995.
Instanta de apel a retinut în mod corect ca în ipoteza în care legiuitorul român nu si-ar fi adoptat legislatia specifica acestui domeniu (al caselor nationalizate) la exigentele Conventiei Europene si jurisprudentei CEDO, raspunderea statului pentru evictiune s-ar fi antrenat în conditiile art. 1337 si urm. Cod civil, despagubirea fiind stabilita în functie de valoarea de circulatie a imobilului restituit fostului proprietar.
2. Referitor la valoarea despagubirilor acordate reclamantului – 144.500 lei, se retine ca aceasta corespunde valorii de circulatie a imobilului, astfel cum a fost stabilita prin expertiza efectuata în fata primei instante de arh. Stefan Marinescu, expertiza ce nu a fost contestata de pârât nici în fata instantei de fond si nici în apel.
De altfel, se retine ca apelul pârâtului Statul Român nu a continut nici o critica referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului si implicit la valoarea ridicata a despagubirilor acordate reclamantului, situatie în care aceasta critica, invocata direct în recurs, se retine a fi facuta „omisio medio” si urmeaza a fi respinsa.
3. Se retine a fi nefondata si critica ce vizeaza modalitatea de solutionare a exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a R.A.E.D.P.P. Constanta în cererea de chemare în garantie.
Conform dispozitiilor art. 60 Cod procedura civila „Partea poata sa cheme în garantie o alta persoana împotriva careia ar putea sa se îndrepte, în cazul când ar cadea în pretentii cu o cerere în garantie sau în despagubire.”
În raport de obiectul actiunii principale – angajarea raspunderii statului pentru evictiune totala si avându-se în vedere faptul ca R.A.E.D.P.P. Constanta a actionat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumparare nr. 28235 din 17 decembrie 1996 conform Legii nr. 112/1995 în calitate de mandatar legal al statului, în mod corect prima instanta a retinut ca R.A.E.D.P.P. nu are calitate procesual pasiva în cererea de chemare în garantie.
Curtea retine ca locuinta în litigiu a fost înstrainata de pârât printr-un mandatar, R.A.E.D.P.P. Constanta, însa acest mandatar nu raspunde pentru evictiune, cu exceptia cazului în care acesta s-ar fi purtat ca vânzator aparent (mandat simulat prin interpunere de persoane), ceea ce nu este cazul în speta. Comisionul de 1% nu reprezinta decât pretul legal al mandatului, care poate fi restituit în cadrul unei actiuni invocate din contractul de mandat, cauza de raspundere neavând izvor în acelasi raport juridic.
4. Nici critica ce vizeaza obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecata catre intimatii reclamanti si, respectiv, catre chemata în garantie nu poate fi retinuta ca fondata.
Principiul care rezulta din dispozitiile înscrise în art. 274 Cod procedura civila, la baza caruia sta culpa procesuala a partii care a cazut în pretentii, precum si unicitatea procesului civil, impune ca aceste cheltuieli facute cu procesul în toate fazele sale sa fie în sarcina celui care a pierdut.
În speta, se retine ca cererea de chemare în garantie a R.A.E.D.P.P. Constanta a fost respinsa pentru lipsa calitatii procesuale pasive prin sentinta civila nr. 1634/2009 a Judecatoriei Constanta, solutie mentinuta atât în apel, cât si în prezentul recurs, situatie în care în mod corect Tribunalul Constanta a retinut ca Statul, prin Ministerul Economiei si Finantelor datoreaza cheltuieli de judecata chematei în garantie atât în fond, cât si în calea de atac a apelului.
În ceea ce priveste actiunea principala, se retine ca în apel pârâtul a triumfat în parte, în sensul ca cererea reclamantului de plata a daunelor morale a fost respinsa ca nefondata, fiind mentinuta hotarârea Judecatoriei Constanta numai sub aspectul obligarii pârâtului catre reclamant la plata despagubirilor materiale în valoare de 144.500 lei.
Se retine ca în apel Tribunalul Constanta a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art. 276 Cod procedura civila, obligând apelantul pârât numai la o parte din cheltuielile de judecata efectuate de intimatul reclamant, proportional cu valoarea pretentiilor admise. Astfel, din totalul onorariului de avocat achitat de reclamant, în valoare de 1428 lei, instanta de apel a obligat apelantul pârât numai la 1100 lei reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedura civila, se va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 Cod procedura civila, obliga recurentul pârât la 100 lei catre intimata chemata în garantie R.A.E.D.P.P. Constanta si la 1190 lei catre intimatul reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecata.
avocatnet.ro explicăm legislația
ContSters123067, utilizator
legalmgm 
goldfish