Da, am banuit.
Prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 (publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003) articolul 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind DNA (publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002) a fost modificat, în sensul că s-a instituit o nouă formă de competenţă materială de instrumentare a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, delimitată în funcţie de criteriul valoric al pagubei materiale, sau al sumei ori bunului ce formează obiectul infracţiunii de corupţie, respectiv gradul de perturbare a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice ori altei persoane juridice.
Astfel, alineatul (1) litera a) din articolul 13 din OUG nr. 43/2002, în formularea actuală, prevede că sunt de competenţa structurii centrale a DNA, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, paguba materială creată depăşeşte echivalentul în lei a 100.000 euro, ori valoarea sumei sau bunului ce formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro sau dacă s-a produs o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice.
Alineatul (2) al aceluiaşi text legal include, de această dată, în sfera materială de competenţă a serviciilor teritoriale ale D.N.A., infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, paguba materială creată depăşeşte echivalentul în lei a 10.000 euro putând să ajungă până la echivalentul în lei a 100.000 euro, ori valoarea sumei sau bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 3000 euro, fără însă să depăşească echivalentul în lei a 10.000 euro.
Alineatul 5 al textului de referinţă statuează că, sunt de competenţa parchetelor de pe lângă instanţe, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care nu sunt date, potrivit alineatului (1) şi (2), în competenţa DNA.
Referitor la cele expuse mai sus, de dvs, atasez un PUNCT DE VEDERE:
"În lucrarea de faţă ne-am propus, la acest prim punct, abordarea problemei modului de calcul al cuantumului prejudiciului, respectiv sumei ori bunului ce formează obiectul infracţiunilor de corupţie, cu incidenţă în privinţa concursului de infracţiuni şi a infracţiunii continuate, criteriul valoric fiind un element de referinţă în atribuirea competenţei materiale de efectuare a urmăririi penale în favoarea uneia sau alteia din structurile P.N.A. sau, parchetelor de pe lângă instanţe.
1. Înainte însă de a proceda la evidenţierea distinctă pentru infracţiunile concurente şi cele continuate a posibilelor modalităţi de calcul valoric al prejudiciului, respectiv obiectului infracţiunilor, se impun a fi făcute următoarele precizări:
A. Infracţiunile de corupţie, în înţelesul articolului 5 din Legea nr. 78/2000, în formularea de după modificarea sa prin Legea nr. 161/2003, sunt cele prevăzute în articolele 254-257 din Codul penal, art. 61 şi 82 precum şi infracţiunile prevăzute în legi speciale, ca modalităţi specifice ale infracţiunilor prevăzute la articolele 254-257 din Codul penal şi la art. 61 şi 82 din Legea nr. 78/2000.
Aceste infracţiuni fac parte din categoria celor formale, numite şi de pericol sau de atitudine, de esenţa acestora fiind consumarea odată cu realizarea acţiunii sau inacţiunii incriminate.
Rezultatul nu constă într-o urmare materială, nici în situaţia primirii de bani sau alte foloase materiale ci, într-o stare de pericol generată de săvârşirea acţiunilor sau inacţiunilor incriminate.
S-a apreciat că rezultatul este cert, existenţa sa rezultă ex re, iar orice altă interpretare ar implica o confuzie între elementul material al infracţiunii şi rezultatul acesteia[1].
Ca element de singularitate a fost relevată în literatură[2] unica situaţie în care, se poate vorbi de o urmare materială constând într-o pagubă cauzată patrimoniului unei persoane, aceasta, în ipoteza în care elementul material constă în primirea de mită, pretinsă în scopul îndeplinirii unui act licit privitor la îndatoririle de serviciu, urmarea imediată constând şi în vătămarea patrimoniului persoanei constrânsă să dea mită, existând un raport de cauzalitate între prejudiciul material suferit şi acţiunea infracţională realizată de funcţionar.
în ceea ce priveşte obiectul material al infracţiunilor de corupţie, într-o opinie[3], s-a susţinut că acestea, de regulă, sunt lipsite de obiect material dar că, atunci când acţiunea făptuitorului se referă la un anumit bun, infracţiunile au şi un astfel de obiect, constând în acel bun.
Contrar acestui punct de vedere, alţi autori[4] au susţinut că infracţiunile de corupţie sunt lipsite de obiect material, iar, cu referire la luarea de mită, s-a considerat că legea incriminează o activitate ce nu se răsfrânge asupra unui obiect material, respectiv pretinderea, acceptarea promisiunii, nerespingerea acesteia. S-a apreciat că sumele de bani sau bunurile primite nu sunt decât lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii, concluzionându-se că trebuie distins între obiectul infracţiunii de luare de mită şi obiectul mitei, acesta din urmă fiind constituit din bani sau alte foloase.
Parcurgând textul de lege, se poate însă observa că, legiuitorul, în articolul 13 din Legea nr. 78/2000, recurgând la o formulare de tipul "valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie", a înţeles să le confere sumelor băneşti sau bunurilor, atributul de obiect material al faptelor incriminate sub denumirea generică de infracţiuni de corupţie.
B. O a doua precizare care se impune a fi făcută este aceea că Legea nr. 78/2000 sancţionează nu doar infracţiunile de corupţie ci şi cele asimilate infracţiunilor de corupţie, cuprinse în secţiunea a III-a, cele săvârşite în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, arătate în secţiunea a IV-a, precum şi infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prevăzute în secţiunea 41.
O parte din aceste infracţiuni sunt, la fel ca infracţiunile de corupţie, de pericol, dar, altele sunt infracţiuni de rezultat, având în conţinutul textului incriminator referiri la urmarea materială cerută pentru consumarea lor.
Aceste precizări au fost necesare pentru a putea delimita situaţia în care criteriul valoric se va raporta la cuantumul prejudiciului, de situaţia în care, dimpotrivă, se va raporta la cuantumul obiectului infracţiunilor de corupţie.
Apreciem că, în ipoteza în care s-a săvârşit o infracţiune de rezultat, criteriul valoric se va raporta la prejudiciul patrimonial produs, de esenţa acestei infracţiuni fiind existenţa raportului de cauzalitate între activitatea infracţională şi urmarea materială cerută de chiar textul incriminator.
în schimb, atunci când s-a comis o infracţiune de corupţie în înţelesul Legii nr. 78/2000, considerăm că raportarea criteriului valoric se va face la cuantumul obiectului infracţiunii, cu referire la bunuri sau sume băneşti.
Discuţii ar putea să comporte însă situaţia în care, urmarea, constând într-o stare de pericol, ar fi dublată de o alta, de această dată, materială, constând într-o pagubă cauzată patrimoniului persoanei constrânsă să dea mită.
în ceea ce ne priveşte considerăm că, deşi s-a cauzat un prejudiciu patrimonial, totuşi, fapta nu-şi va pierde caracterul de infracţiune de pericol, câtă vreme în conţinutul legal al acesteia, nu se face referire la existenţa unui rezultat şi, pe cale de consecinţă, nu cuantumul prejudiciului va constitui element de raportare a criteriului valoric în atribuirea competenţei materiale, ci, cuantumul sumei sau bunului ce formează obiectul infracţiunii de corupţie.
2. Problema calculului prejudiciului în cazul infracţiunilor de rezultat trebuie abordată diferit, în funcţie de săvârşirea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni continuate, respectiv, de consacrarea de către legiuitor a formei agravate, constând în cauzarea unor consecinţe deosebit de grave.
În legătură cu aplicarea articolului 146 din Codul penal în cazul concursului de infracţiuni, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a considera că, în această situaţie, se va ţine seama de paguba pe care a produs-o fiecare faptă în parte, nefiind admisibil ca încadrarea juridică să se facă în raport de suma prejudiciilor produse prin activitatea infracţională a făptuitorului[5].
În schimb, au fost manifestate, atât în plan doctrinar cât şi jurisprudenţial, două orientări diferite în legătură cu faptul dacă, în cazul infracţiunii continuate cu "consecinţe deosebit de grave" în sensul prevederilor art. 146 din Codul penal, se ia în considerare prejudiciul cauzat prin fiecare acţiune infracţională în parte, ce intră în conţinutul infracţiunii unice, sau, dimpotrivă, dacă prejudiciile se cumulează şi, în funcţie de acest cuantum total, se apreciază calificarea infracţiunii ca având, sau nu, consecinţe deosebit de grave.
Potrivit unui punct de vedere, susţinut şi de soluţii de speţă[6], în cazul infracţiunii continuate cauzatoare de prejudicii cu consecinţe deosebit de grave, urmarea trebuie localizată în patrimoniul unei singure persoane fizice sau juridice, şi nu prin totalizarea prejudiciilor suportate de mai multe persoane vătămate prin infracţiunea continuată.
Atunci când actele materiale de executare din structura laturii obiective a infracţiunii continuate produc urmarea socialmente periculoasă în patrimoniul unei singure persoane fizice sau juridice, prejudiciul cu consecinţe deosebit de grave trebuie calculat prin însumarea pagubelor pricinuite prin săvârşirea fiecărei fapte de acelaşi fel.
Alta, s-a apreciat, că este situaţia în care prin infracţiunea continuată se cauzează prejudicii mai multor persoane fizice sau juridice, considerându-se că interpretarea literală şi raţională a prevederilor art. 146 Cod penal, pledează, fără echivoc, în sprijinul ideii că, în această ipoteză, paguba materială (în prezent de peste 2.000.000.000 lei)trebuie cauzată unei singure părţi vătămate, şi nu în patrimoniul mai multor victime.
Pentru a fi formulată o astfel de apreciere concluzivă, s-a pornit de la constatarea că, în actualul text al art. 146 din Codul penal, legiuitorul prevede că paguba trebuie cauzată unei autorităţi publice ori altei persoane fizice sau juridice. Or, folosirea celor două pronume nehotărâte ("unei" şi "altei"), specifice numărului singular, înaintea substantivelor "autoritate publică" şi "persoană fizică sau juridică", interpretarea literală impune concluzia că prejudiciul având consecinţe deosebit de grave trebuie localizat în patrimoniul unei singure părţi vătămate şi nu poate fi realizat şi prin adunarea pagubelor suferite de mai mulţi subiecţi pasivi.
Argumentul de interpretare raţională adus în sprijinul tezei enunţate, porneşte de la existenţa a două modalităţi alternative incluse în cuprinsul art. 146 Cod penal, constând în paguba materială mai mare de 2.000.000.000 lei sau perturbarea deosebit de gravă a activităţii, ambele urmări trebuind să fie cauzate unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane fizice sau juridice.
Pornindu-se de la acest mod de redactare, s-a apreciat că, întrucât cele două variante legale de existenţă a consecinţelor deosebit de grave, au semnificaţie juridică egală, dacă s-ar admite că, în cazul pagubei materiale mai mari de 2.000.000.000 lei pot fi incluse şi prejudiciile mai multor părţi vătămate, atunci, ar trebui să se admită că şi cealaltă modalitate alternativă, constând într-o perturbare deosebit de gravă a activităţii, poate fi realizată prin însumarea perturbărilor activităţilor mai multor autorităţi publice, unităţi dintre cele la care se referă art. 145 ori altor persoane fizice sau juridice, ceea ce ar fi lipsit de suport economic, ştiinţific şi juridic.
Potrivit unui alt punct de vedere, susţinut de asemenea de soluţii de speţă[7], prejudiciile fiecărei fapte ce intră în conţinutul infracţiunii unice, săvârşite în formă continuată, trebuie totalizate şi în funcţie de acest cuantum total să se aprecieze dacă infracţiunea săvârşită încorporează în ea agravanta "consecinţe deosebit de grave".
Un prim argument adus în sprijinul ideii enunţate a fost acela că, infractorul şi-a reprezentat întregul rezultat păgubitor cu "consecinţe deosebit de grave", pe care l-a realizat prin activitatea infracţională, şi prin urmare, pentru acest rezultat total, care le subsumează pe toate celelalte rezultate parţiale, trebuie să răspundă penal.
Cel de-al doilea argument rezidă în aceea că, latura obiectivă, include ca element de referinţă şi valoarea pagubei, în funcţie de care se apreciază în concret şi gradul de pericol social al faptei comise. Pe această linie de gândire s-a apreciat că, dacă paguba s-ar calcula distinct, raportată la rezultatul produs de fiecare acţiune sau inacţiune, ce face parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate, ar însemna a diviza infracţiunea continuată în mai multe infracţiuni cu mai multe pagube, ajungându-se la teza inadmisibilă a pluralităţii de infracţiuni. Existând o singură infracţiune, există o singură pagubă în funcţie de care se va aprecia calificarea infracţiunii în forma sa de bază sau în forma agravată.
Alt argument adus a constat în aceea că, în cazul infracţiunii continuate, momentul consumării este momentul producerii rezultatului care este, de regulă, momentul terminării ultimei acţiuni sau inacţiuni din suita de fapte anterioare care reprezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni. în funcţie de acest moment al producerii rezultatului ultimei fapte, înainte de a fi stopată rezoluţia infracţională, se apreciază valoarea pagubei şi implicit pericolul social al faptei.
Un ultim argument a fost acela că, utilizarea formei gramaticale de exprimare la singular în articolul 146 Cod penal, în înţelesul şi spiritul textului, nu exclude înlăturarea formei plurale.
în ceea ce ne priveşte, împărtăşim această de-a doua opinie, şi apreciem, la rându-ne, că, admiterea valabilităţii primului punct de vedere exprimat, ar echivala cu o negare a relaţiei tripartite existente între unicitatea subiectului activ, a rezoluţiei infracţionale şi unitatea de infracţiune a acţiunilor sau inacţiunilor, privite ca elemente de esenţă în definirea infracţiunii continuate, o astfel de fragmentare a elementului material de componenta subiectivă contravenind spiritului legii.
3. Considerăm că, în cazul celorlalte infracţiuni de rezultat săvârşite în formă continuată, pentru care legiuitorul nu a impus raportarea la articolul 146 din Codul penal sub aspectul consecinţelor produse, calculul prejudiciului, se va face, în mod firesc, prin referire strictă la definiţia infracţiunii continuate, în sensul cumulării aritmetice a valorii pagubelor cauzate prin fiecare acţiune infracţională în parte.
4. În mod identic, se va proceda la însumarea cuantumului sumelor sau bunurilor ce formează obiectul infracţiunilor de corupţie, atunci când s-ar admite săvârşirea lor în formă continuată şi, în funcţie de totalul valoric obţinut, se va atribui competenţa uneia sau alteia din structurile Parchetului Naţional Anticorupţie, sau, parchetelor de pe lângă instanţe.
Pornindu-se de la acest mod de redactare, s-a apreciat că, întrucât cele două variante legale de existenţă a consecinţelor deosebit de grave, au semnificaţie juridică egală, dacă s-ar admite că, în cazul pagubei materiale mai mari de 2.000.000.000 lei pot fi incluse şi prejudiciile mai multor părţi vătămate, atunci, ar trebui să se admită că şi cealaltă modalitate alternativă, constând într-o perturbare deosebit de gravă a activităţii, poate fi realizată prin însumarea perturbărilor activităţilor mai multor autorităţi publice, unităţi dintre cele la care se referă art. 145 ori altor persoane fizice sau juridice, ceea ce ar fi lipsit de suport economic, ştiinţific şi juridic."
avocatnet.ro explicăm legislația
actoru_vlad