elis a scris:
Art. 59 din Legea nr.36/1995 prevede : Când notarul public are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale vreuneia dintre părţi, procedează la autentificare numai dacă un medic specialist atestă în scris că partea poate să-şi exprime în mod valabil consimţământul în momentul încheierii actului.
Scuzeeeee pentru mesajul dublu !!! A fost o eroare. Va rog sa alegeti rosii coapte :tomato:
In aceasta ipoteza insa, trebuie ca
medicul specialist sa fie de fata la incheierea actului si sa ateste exprimarea valabila a consimtamantului
în momentul încheierii actului. O expertiza facuta cu o zi in urma sau chiar cu o ora inainte nu are nici o valoare, pentru ca ar insemna ca medicul poate atesta
valabilitatea discernamantului viitor al persoanei, ceea ce este absurd.
romascanu a scris:
u.b.i.k. In opinia mea, discernamantul nu face parte din categoria constatarilor personale ale agentului instrumentator (notarul) care sa poata fi combatute numai prin inscrierea in fals.
Fac dovada pana la inscrierea in fals doar mentiunile din actul autentic privind constatarile pe care notarul, in cadrul competentei sale, le-a facut prin propriile sale simturi, in timp ce altele fac dovada pana la proba contrara.
Astfel notarul poate constata in cadrul competentei sale: prezenta si identitate partilor, modul cum s-a stabilit identitatea partilor, semnarea actului de catre parti , data si locul intocmirii inscrisului, etc (ce pot fi combatute numai prin inscriere in fals) in timp ce constatarile privind discernamantul exced competentelor sale (nu e medic).
Mi-aduc aminte ca in facultate am asistat impreuna cu colegii la o expertiza medico-legala psihiatrica. In primul moment ne venea sa aruncam cu pietre in comisie pentru ca nu puteam pricepe de ce lor li se parea ca persoana care dorea sa-si lase toate bunurile unei biserici ar fi lipsita de discernamant (ca nu era frumos, moral, "normal", ci doar bun de dat exemplu la slujba de duminica, ni se pare una, dar lipsita de discernamant ni se parea exagerat.) In momentul in care au inceput sa ne decodifice toate manifestarile ei si toate interpretarile pe care membrii comisiei le-au dat raspunsurilor primite la intrebarile puse, ne-am potolit. Erau al naibi de convingatoare, desi pana in momentul acela as fi putut sa jur ca eu insami as fi cumparat cu toata incredere un bun pe care l-ar fi vandut persoana respectiva.
Nicoleta, eu n-am scris de discernamant ci de observatiile pe care notarul le face prin propriile simturi cu privire la capacitatea persoanei de a intelege semnificatia actului juridic la care consmite si de urmarile acestuia. Daca notarul are indoieli procedeaza ca mai sus. Adica, la orice banuiala, notarul poate cere ca de fata la semnarea actului sa fie un medic care sa ateste capacitatea psihica a persoanei. Daca insa nu face acest lucru va raspunde pentru cele consemnate "partilor li s-a citi si explicat prezentul act, acestea consmitind la...etc."
Este de competenta notarului sa explice partilor cuprinsul si consecintele actului la care consimt si sa se asigure ca acestea au inteles.
A contrario, in ipoteza aratata de tine, notarii nu ar raspunde, indiferent cat de vadit tulburata ar fi starea psihica a persoanei care incheie actul juridic pe motiv ca nu sunt medici. Fals! Daca una din parti era facuta "pulbere" i.e. "crita" iar notarul a autentificat cu toate acestea actul, dovada nu se poate face prin simpla proba contrara (ca aduci doi martori care spun ca era beat si anulezi actul) ci prin inscrierea in fals ca notarul are indatorirea sa refuze autentificarea actului notarial "in cazul lipsei de discernamant a partii" art. 51 lit. d din L. 36/95.
In orice procedura legala, chiar si in procedura punerii sub interdictie, nu medicul hotaraste, el doar isi exprima parerea (mai mult sau mai putin intemeiata), urmand ca instanta de judecata sa hotarasca daca persoana respectiva are sau nu discernamantul necesar, parerea medicului fiind doar un mijloc de proba intre altele. Pentru identitate de ratiune aceasta se aplica si in cazul notarilor, pentru competentele ce acestia au la autentificarea actelor juridice.
In ceea ce priveste ultima parte. Psihiatria nu este medicina si este cu atat mai putin stiinta. Imprejurarea ca v-au impresionat concluziile comisiei cu privire la persoana de care ai scris poate fi pusa pe seama mai multor factori. Nu pot sa stiu daca respectiva persoana avea sau nu discernamant, pot insa sa afirm ca pentru a-ti da seama de acest lucru nu trebuie sa fi medic. Medicina (cea adevarata, nu psihiatria) se ocupa de trupul omului, de functiile acestuia, etc., intotdeauna de o "componenta materiala" Medicul (neurolog) poate sa stabileasca existenta unor leziuni cerebrale, disfunctii la nivel chimic, etc. Psihiatria se ocupa de cu totul altceva - din cauza aceasta multe dintre "diagnosticele" psihiatrilor se dau in functie de moda, regim politic, etc. Ceea ce psihiatrii numesc si diagnosticheaza ca "boli mintale" (sic!) (boala e prin definitie o afectiune a trupului) sunt de fapt comportamente sociale (care pot sa fie sau nu responsabile si fata de care societatea poate sa ia atitudine prin diferite masuri). Cand o sa auzi de o persoana "bolnava mintal" vindecata de un "medic psihiatru" te rog sa-mi dai de stire, ca sunt curios. O ultima chestiune: matematicianului John Nash i s-a putut acorda "Nobelul" pentru economie prin 1993 (sau asa ceva), insa fiind diagniosticat cu schizofrenie din anii '50 nu ar fi putut incheia valabil un act juridic. Destul de ciudat, nu-i asa?