Imi place acest blog...

O sa spuneti ca sunt fan al Antenelor, dar nu-i asa :) Imi plac doar unii jurnalisti de acolo, si se pare ca cei care imi plac mie pleaca... Azi vreau sa va dau o postare de pe blogul Sorinei Matei, un interviu cu cineva al carui nume nu-l da, sau sunt eu atat de tuta incat nu reusesc sa-mi dau seama despre cine e vorba, pricep doar ca e vorba de un oficial NATO :"> O postare care mi-a adus aminte de un subiect deschis de distinsul r.gabi care se referea la manipularea prin mass media. Sorina Matei si-a dat demisia acum 2 zile din motive care daca va intereseaza le puteti citi pe blogul ei, dar ce am pus eu aici este ceva care mi-a amintit (ca uitasem in ultimul timp...) cat suntem de mici si ce frumos stam aliniati in masa de manevra.

sorinamatei.blogspot.com

TYCOONUL
“Am înţeles că alegerile prezidenţiale din România au fost foarte dure”, spune.
Personajul e cu adevărat fascinant. Cartea de vizită şi cariera îl recomandă să vorbească despre multe. ªi o face cu multă pasiune. A trăit, a văzut, ştie. ªi ştie multe.
„ A fost o campanie dură, tensionată şi interesantă”, îi povestesc. „Candidatul stângii a pierdut în faţa actualului preşedinte. Mircea Geoană îl chema şi era preşedintele principalului partid de Opoziţie. A intrat în turul doi, a fost susţinut de mulţi, chiar şi de liberali. Însă înaintea dezbaterii finale, Geoană a făcut o vizită, noaptea, acasă la unul dintre cei mai controversaţi oameni de afaceri din România. Vizita i-a fost fatală, având în vedere că acest om de afaceri este cel despre care se spune că a prăbuşit unul dintre cele mai mari fonduri de investiţii din România. Se întâmpla acum 10 ani. E liber şi acum e patron al unui important trust media de la noi”...
„Aha. Un tycoon”, spune zâmbind...
“Exact. Un tycoon”...
„Dar cum îl cheamă?”...
“Vîntu”.
„ªtiţi de ce vă întreb? Pentru că atunci când am fost noi în România, chiar cred că ultima dată, şi secretarul general s-a întâlnit cu un astfel de tycoon. Îmi aduc aminte că a fost multă agitaţie, în sensul că s-au făcut multe presiuni”...
Pauză. Mă gândeam că...nu. Asta chiar nu se poate.
„ªtiţi cum îl chema? Sau, mă rog, puteţi să mi-l descrieţi?”, întreb.
„Nu mai ţin minte decât că avea un nume ciudat...Traducerea în engleză..ªi avea parcă ...Avea un defect..”
„La picior?”, insist.
“Da, da, exact. La picior. Mergea greu”, îmi spune.
„ªtiţi de ce a vrut să se întâlnească cu domnul secretar general, ce au discutat?”
“Nu, nu ştiu, pentru că eu n-am participat la acea întâlnire. A fost o discuţie tete-a-tete. Doar atât îmi amintesc...Că s-au făcut multe presiuni să ne întâlnim cu acest tycoon şi că avea un defect la un picior. Mr. Wind, exact. E acelaşi?”, mă întreabă.
„Da, e acelaşi”, îi spun.
E un om extrem de deschis, dar şi atent la detalii. Bineînţeles că sesizează că e o problemă. ªi, din diverse motive, îmi înţelege curiozitatea.
„Să nu vă supăraţi că insist, dar vă mai aduceţi aminte exact când a avut loc întâlnirea?”, întreb.
„ Nu mai ştiu.... V-am spus, cred că a fost ultima dată când am fost noi în România. Dânsul era încă secretar general. ªtiu că aveam o agendă foarte încărcată şi nu aveam prea mult timp la dispoziţie. Era în perioada în care noi începusem intervenţia în Iugoslavia, o perioadă foarte complicată. Tocmai de aceea poate, îmi amintesc presiunile făcute pentru ca întâlnirea să aibă loc. Cred că era în 1999..”
N-am mai întrebat cine a făcut presiunile pentru că ştiam că nu mi-ar fi spus chiar dacă, printr-o minune, şi-ar fi adus aminte. Situaţia era deja delicată. Cert este că spusele omului nu puteau fi puse sub niciun semn al întrebării. ªtiam cine e, ştiam că n-are chiar niciun fel de interes, ştiam că ştie o părticică din istoria recentă şi nescrisă a lumii ăsteia şi, mai mult, ştiam că îmi înţelege curiozitatea.
Tycoonul era, într-adevăr, Sorin Ovidiu Vîntu. Problema e însă că personajul care s-a întâlnit cu el, secretarul general invocat, era însuşi Javier Solana. Fostul secretar general al NATO.
Solana a fost la Bucureşti de trei ori în calitate de secretar general al NATO. În mai 1996, în aprilie 1998 şi, într-adevăr, în iulie 1999, imediat după ce NATO a cerut României deschiderea spaţiului aerian pentru avioanele aliate, în timpul operaţiunilor din Iugoslavia. După ce CSAT, Guvernul şi Parlamentul României au aprobat cererea, Javier Solana a venit în România. Pe 8 iulie 1999, în Palatul Cotroceni, ţine alături de Emil Constatinescu, chiar şi o conferinţă comună de presă. A fost şi o vizită de rămas bun pentru că, din 11 octombrie 1999, mandatul de secretar general al Alianţei i-a revenit lui lordului George Robertson.
La ora aceea, SOV era mare stăpân al SOV Invest şi, implicit, al celebrului Fond Naţional de Investiţii. Pe 24 mai 2000, FNI s-a prăbuşit. ªi au fost cel puţin 318.000 de persoane păgubite. La momentul întâlnirii, în iulie 1999, Emil Constantinescu era preşedinte al României, Radu Vasile era premier, Cătălin Harnagea era şef al SIE iar Costin Georgescu la SRI. ªi cam atât.
Întrebările sunt foarte multe. Cine a făcut presiunile? Ce interes avea Vântu să se întâlnească cu Solana? Business, credibilitate? Ce l-a convins pe Solana să accepte întâlnirea cu Mr. Wind, un "no name" la vremea respectivă? Răspunsurile nu le am eu...Le are SOV dar le are, cu siguranţă, şi sistemul de atunci, un sistem care a făcut posibilă până la urmă o asemenea întâlnire atât de... imposibilă.

De pe dailycotcodac.ro, care e un fel de blog colectiv

Drama unui şobolan de tarabă cam stresat
Scris pe 19 Octombrie 2009 de Julius Constantinescu

- Uite al dracu’, ionatanele nu-i place!

Micul intermediar se îndreaptă de şale, se sprijină cu mâna de tarabă şi emite următoarea ipoteză:
- O fi de rasă, mă. D-ăla, şobolan de Guineea.
- Ce rasă, mă! E şobolan ordinar, nu vezi ce coadă are? A mâncat de-alea galbene de la mine, uite-aci. ªi-i arată colegului un măr din care muşcase cineva cu dinţi foarte mici, probabil chiar şobolanul în cauză. Apoi, îl pune cu grijă înapoi, în grămăjoara de mere cu care îşi îmbia muşteriii.

O ţigancă tinerică, aflată două tarabe mai încolo, pare a şti mai multe despre dieta şoricească:
- Viorele, dă-i cartofi, că aştia îi place. E dulci.

Acum îl văd, în sfârşit: e într-o lădiţă de fructe, aşezat pe nişte frunze de varză. Lângă el, vânzătorul de mere ionatane, noul său protector, îi pusese de-ale gurii – înţeleg că la început gustase, dar pe urmă se sclifosise şi nu se mai atinsese. Până acum, se vehiculaseră următoarele ipoteze: nu-i place ionatanele, e de rasă şi d-asta face fiţe la mâncare şi, în fine, e posibil să se fi săturat.

Un bătrânel de treabă aleargă într-un suflet cu o bucată de brânzică. ªobolanul nici nu se uită la ea. Bătrânelul e complet dezorientat.
- Lăsaţi-l, bă, dracu’ în pace, aţi tăbărât toţi pă el. Cum să mai mănânce, dacă îl stresaţi?

Lumea se uită cu admiraţie la ţiganul rotofei care găsise o explicaţie atât de plauzibilă. Doar vânzătoarea de cartofi ff dulci nu e de acord:
- A mâncat otravă, nu vedeţi că e drogat? Nu mai judecă normal.

Intermediarul de ionatane îi verifică reflexele, scărpinându-l cu degetul la ceafă. ªobolanul nu reacţionează în nici un fel.
- Bă, să ştii că ăsta a mâncat otravă.

Las discret în primul coş de gunoi cele două plase pe care le aveam în mâini şi o şterg pe tăcutelea, urându-i şobolanului însănătoşire grabnică, iar mie sănătate maximă.


...si inca unul din acela site, cu titlul

Cele mai frumoase intrebari puse de femei
de Radu Pircă (misogin, da' putin :) )

In ultima vreme observat ca multi dintre cititorii Daily Cotcodac par a se plange (din motive mai presus de intelegerea mea) de oarecari divergente cu iubitele si sotiile lor (uneori si cu unele, si cu altele). Asa ca ne-am gandit (adica eu m-am gandit, ca Julius nu stiu ce facea, probabil se uita la OTV, ca asta-i intelectual) sa alcatuim un top 10 al celor mai frumoase intrebari pe care ni le adresat femeile din cele mai vechi timpuri si pana azi. Stiti voi, genul ala de intrebari care pot sa faca un interogatoriu la Gestapo sa para o activitate placuta, de week-end. De asemenea, intrebarile sunt insotite si de raspunsuri pe care sincer va recomandam sa nu le folositi acasa decat daca sunteti profesionisti in despartiri sau aveti un avocat bun.

10. “Ai mai iubit pe cineva la fel de tare ca pe mine?”
A zice nu, dar stai sa ma gandesc un pic. Aveam un catel cand eram copil pe care il iubeam la fel de tare… si mai e si laptopul asta nou – a, si sa nu uit PlayStation-ul, normal – si, bineinteles, masina. Si CD-urile mele. A, stai ca era sa uit: cand eram mic, am avut si o colectie de soldatei, si si pe aia…

9. “De ce conduci asa de repede, vrei sa murim amandoi?”
Nu. De fapt, ca sa fiu mai precis, nu “amandoi”.

8.”Cat de mult ma iubesti?”
Daca s-ar putea masura iubirea mea pentru tine… era ceva prin liceu, o unitate de masura, cum ii zicea? Angstrom, parca.

7. “Cum poate sa iti placa tampenia asta de film?”
Bineinteles ca nu imi place, cum ar putea sa-mi placa un film care nu e cu Ben Stiller, Meg Ryan sau Hugh Grant? Si la sfarsit Arnold (parca asa il cheama pe actorul ala care nu e Adam Sandler, nu?) nici nu se impaca cu seful teroristilor. Ce tampenie de film! Lasa-ma totusi sa ma uit pana la capat, ca sa le pot spune si baietilor cat de prost e filmul asta.

6. “Tu m-ai parasi vreodata, iubitule?”
Exista aceasta optiune si eu n-am stiut? Chiar ca trebuia sa citesc manualul de utilizare inainte!

5. “Ti se pare ca seman cu actrita asta?”
Oarecum. Comparativ, tu ai sanii mici iar ea ii are mari. In schimb, cand ajungem la fund, raportul se inverseaza.

4. “Crezi ca accesoriul X se potriveste cu obiectul de imbracaminte Y?”
Da. Iti vin absolut perfect. Chiar cred ca nu e nevoie sa mai mergem la mall la shopping, fiindca astea iti vin perfect.

3. “Te uiti la filme porno?”
Doamne fereste, cum sa ma uit la asemenea mizerii?! Habar nu am cine se uita la asa ceva, dar sigur eu si celelalte 3 miliarde de barbati de pe Pamant care au sotii sau iubite nu ne uitam niciodata. De fapt, cred ca cei care se uita la filme porno ar trebui impuscati. Ocazie cu care ar trebui sa li se si confiste colectia de filme porno si sa le fie data celor care nu s-au uitat niciodata la asa ceva, ca sa stie sa se fereasca pe viitor de asemenea orori.

2. “Ti se pare ca m-am ingrasat?”
Depinde. Comparativ cu Herzigova: da. Comparativ cu balena albastra: nu, esti OK.

1. “La ce te gandesti?”
Hmmmm. N-as putea spune precis. La un topor insangerat… si la capsorul tau. Dar nu stiu inca precis care e legatura dintre ele. Sunt convins insa ca daca-mi mai pui cateva intrebari, o sa imi dau seama pana la urma.

Tot de pe dailycotcodac. ro, dar nu stiu daca nu era mai bine sa postez in forumul Recuperari de creante, datorii, Probleme cu bancile :D

10 motive ca sa-ti bagi cardul undeva
de Radu Pircă

Ai card. E primul din viata ta. Esti cel mai tare si te uiti cu dispret la trogloditii care inca mai folosesc instrumente primitive de plata, cum ar fi cash-ul. Ti se pare ca nu-s cu nimic mai presus decat aborigenii care dau doi porci pe un topor de cremene. Bucura-te cat mai poti, pentru ca in curand vei incepe sa folosesti efectiv cardul, si nu te vei mai distra la fel de tare. Iata zece motive pentru care vei realiza minunat ca acest minunat produs al tehnologiei e tocmai bun ca sa ti-l bagi in fund:
10. Expira
Fiind o tehnologie atat de avansata, cardul expira dupa vreo doi ani si trebuie schimbat. De altfel, chiar daca n-ar expira, tot ar trebui schimbat, fiindca dupa 2 ani e zgariat si arata vai de mama lui. Daca nu te duci exact la sucursala unde ti l-ai facut ca sa-l inlocuiasca, banii tai stau frumusel in cont fara sa te poti atinge de ei. Pe de alta parte, daca ai bani lichizi mai vechi de doi ani, nimeni nu-ti cere sa te duci cu portofelul exact la banca de unde i-ai luat si sa ii schimbi, pentru ca altfel nu ii mai poti folosi.
9. Te ajuta sa intarzii la serviciu
Ai incercat sa ajungi la munca platind cu cardul? Normal ca nu, pentru ca nu se poate. Afara de cazul in care iti place sa traiesti periculos si alegi sa iesi cu masina ta in trafic, vei descoperi ca nu poti sa cumperi nici bilet de tramvai, nici cartela de metrou si nici sa platesti taxiul folosind cardul. Asa ca vei privi cu o invidie nedisimulata la pensionarii care se scobesc de maruntis.
8. Te face de ras la bodega
Dar la crasma, cum te simti, dupa ce ai baut 5 beri si descoperi ca nu accepta plati cu cardul? Din fericire, chelnerii si sefii de sala sunt de acord cu mijloace mai moderne de plata, cum ar fi gajarea cu geaca sau telefonul mobil.
7. Te face cel mai nepopular tip de la coada
Ai observat la coada in hypermarket cat de repede termina de platit primitivii care folosesc bani lichizi sau bonuri de masa? In schimb tu, cu cardul, daca ai un pic de noroc, poti sta si zece minute asteptand sa vina confirmarea. Iar in cazul in care chiar esti un adevarat norocos, dupa ce stai la rand vreo ora, cand ajungi la casa vanzatoarea iti spune “Imi pare rau, dar nu imi merge cititorul de card. Mergeti, va rog, la randul de la casa de alaturi”.
6. E cel mai sigur mod de a-ti pierde banii
Deoarece sunt produsul unei tehnologii atat de avansate cardurile, spre deosebire de banii normali, sunt foarte usor de copiat. Ca sa copiezi cat de cat decent o amarata de bancnota, ai nevoie cel putin de o masina de tiparit extrem de costisitoare. Ca sa copiezi perfect un card, ai nevoie de un aparat de clonat carduri care poate fi cumparat pentru cateva mii de euro de la baietii din Spania sau pentru cateva sute, de pe net. Nu ca te-am facut sa simti ca banii tai de pe card sunt in perfecta siguranta?
5. Strica mancarea
Esti la restaurant si primul lucru pe care il faci este sa-l intrebi pe chelner “Pot plati cu cardul?” “Bineinteles”, spune el cu o fata acra, pentru ca stie clar ca nu mai are cum sa primeasca bacsis. Asa ca poti fi sigur ca chestia alba pe care ai gasit-o in supa nu e o fidea ratacita, mozzarella nu e intamplator mai cremoasa decat de obicei iar la desert sa zicem doar ca ar fi bine sa eviti ciocolata si, in general, orice poate contine ceva de culoare maro.
4. Usor de folosit. Daca ai noroc
Daca nu merge ATM-ul de la banca unde ai card, esti un invingator. Fie mergi la un ATM de la o alta banca si platesti comision pentru privilegiul de a-ti ridica banii, fie cauti un alt ATM. Unde in general este coada, pentru ca nu esti singurul care a avut ideea fericita de a-si scoate banii de pe card. Pe de alta parte, la coada ai putea cunoaste oameni noi, interesanti, cum ar fi baietii cu lanturi groase de aur la gat care stau fix in spatele tau la rand si te sorb din priviri cand bagi PIN-ul.
3. Nu-ti plateste facturile
Cardul e de mare ajutor cand vrei sa platesti taxe, impozite, intretinere, facturi de cablu sau sa pui o scrisoare la posta pentru matusa din Lehliu, care are net, dar nu-si poate citi mailurile pentru ca i s-a busit serverul de POP 3. E de mare ajutor in sensul ca e tare si daca pui facturile sau scrisorile langa el in portofel, n-or sa se mototoleasca. Cam la asta se limiteaza utilitatea lui in aceasta situatie.
2. Te taxeaza
De fiecare data cand te uiti cati bani mai ai pe card, banca te taxeaza un pic. Daca ti se pare OK, imagineaza-ti cum ar fi ca, de fiecare data cand vrei te uiti in portofel cati bani mai ai, sa fie nevoie sa bagi o fisa de 50 de bani pentru ca altfel portofelul nu se deschide.
1. Te lasa-n fundu’ gol
Cand cineva iti fura o hartie de 50 RON, o poate folosi ca sa cumpere de maxim 50 RON. Daca cineva iti fura cardul si ai si ghinionul sa fie de credit, poate scoate de pe el bani cat plafonul zilnic stabilit de banca, iar de cumparat, daca nu-i cere nimeni buletinul (nu ca l-ar cere cineva de obicei), poate cumpara cat cat limita de creditare. Adica, pe scurt, te baga in datorii pana in gat. Chestie pentru care chiar nu aveai nevoie de el, pentru ca deja aveai prietena sau nevasta.

Iar Vlad Petreanu si al lui Amar de zi , nu ma pot abtine.
Mi-a placut foarte mult titlul, dar este vorba de aplauzele din avioane, nu despre ale noastre de aici, din forum :)

Aplauzele ca si comision de succes
N-am văzut decât români să aplaude la aterizare. E un gest care surprinde străinii din cabină – vezi sprâncene ridicate, ochi rostogoliţi, zâmbete. Se aud chicoteli, şuşoteli amuzate – oh, these Romanians – şi ce-o să faceţi acuma, o să chiuiţi de bucurie şi când se deschid uşile?
Recunosc că mă mai încearcă, aşa, un fior snobisch când se apropie aterizarea şi ştiu cum vor reacţiona compatrioţii. Eu, unul, nu mai aplaud demult – sau n-o fac entuziast, ca supravieţuitorii din jur. Mai degrabă bifez, în loc de particip, simulez ardoarea în loc să practic înflăcărarea, sunt blazat, nu implicat.
Dar cred că greşesc. În fond, de ce n-am aplauda când pune pilotul avionul pe pistă? Ce-o fi rău în asta, ce-o fi aşa ridicol? Piloţii spun că orice aterizare din care scapi cu viaţă e una reuşită – or, dacă ei înşişi au aşa un respect temător faţă de acest moment, noi de ce l-am ignora?
Mai mult, nu e numai un gest simpatic, firesc şi de apreciere. E un gest pe care doar noi, românii, îl facem, iar ăsta e un motiv suficient să insistăm (asta e sublinierea mea, a ''copieciului'' )
La drept vorbind, cred că noi, toţi, abia aşteptăm (în secret) să izbucnim în aplauze frenetice când vor ajunge trenurile la timp în gări, când ne vom putea plăti taxele cu un click, on-line, şi când politicienii vor guverna în interesul naţiunii.
Până atunci, să ne antrenăm cu aterizări reuşite, că mai avem de aşteptat.

Cred ca doar eu mai ''umblu'' pe aici :)
Da' nu-i bai, pana inchide cineva topicul din cand in cand mai dau cate ceva care m-a impresionat. De exemplu, acest articol al Simonei Catrina din revista Tango de luna asta:

Prea devreme, prea tarziu
Primii mei iubiţi n-au vrut copii fiindcă eram prea tineri, ultimii mei iubiţi n-au vrut copii fiindcă eram prea bătrâni. Între aceste două faze, s-au mai derulat iubiţi de-ai mei care n-au vrut copii fiindcă erau prea ocupaţi, prea săraci sau prea însuraţi.
Trei bărbaţi din viaţa mea au vrut copii cu mine.
Unul mi-a spus că-i vrea la un sfert de oră după ce renunţasem la sarcină, tot la sfatul lui anxios. Se răzgândise, în timp ce aştepta pe sală. M-a mai făcut şi de râs, fiindcă i-a comunicat asta şi doctorului, care s-a holbat ţâfnos la el şi cu greu s-a abţinut să-i arunce o chiuretă-n cap.
Altul era agorafob şi refuza cu obstinaţie terapia, fapt care m-a inspirat să-l părăsesc, deşi mi-era un interlocutor şi-un amant excepţional. Avea trei copii din prima lui căsătorie-kamikadze, dar mai voia şi cu mine câţiva. Pe de altă parte, admit că ar fi fost cel mai bun tată de pe faţa pământului, având în vedere că stătea acasă 24 din 24 şi ar fi putut face gratis ceea ce bona ar fi făcut numai plătită şi/sau bătută.
Iar altul era însurat chisăliţă şi apucase să-mi aducă la cunoştinţă că nevastă-sa se pur şi simplu sinucide dacă o lasă. Deci n-are cum să divorţeze şi s-o care pe conştiinţă, în schimb s-a gândit că, dacă o punem de-un copil, are şi el motiv să mai plece de-acasă. Că nevastă-sa nu se supăra decât dacă o părăsea, nu şi dacă iubea şi lăsa gravidă altă femeie.
Încerc să văd pe care dintre aceşti domni îi urăsc mai mult: pe cei care mi-au jelit verde că paternitatea nu intră în agenda lor în următoarea claie de ani? Sau pe cei care, inconştienţi sau ipocriţi, susţineau că vor copii, oferind însă condiţii inadmisibile de creştere a pufosului minor?
Când eram adolescentă, nişte tipe mai rumenite ca mine îmi vânturau pe la urechi ceea ce credeam că e un clişeu stupid: păpuşă, dacă nu faci un copil într-un moment frumos de nebunie, nu-l mai faci niciodată. “Sunteţi nişte cretine”, le spuneam eu în gând. Iar cu voce tare le explicam, ridicolă, că un copil se efectuează numai din dragoste neţărmurită şi numai când ai întrunit condiţiile socio-financiaro-civilo-psiho-climaterice. Bine, să ne spui şi nouă când ajungi în această Nirvana existenţială, când eşti tu pregătită să naşti! – mi-au şuierat, hăhăind.
De fapt, am scris acest material doar în speranţa că una dintre ele va citi şi mă va căuta, ca să am onoarea şi disperarea să-i confirm: iartă-mă, doamnă, că nu ştiam ce spun!

:sorry: