Am deschis acest topic din dorinta de a se posta aici poezii care v-au marcat in evolutia Dvs. ca personalitate. In spatele fiecarei poezii, poem, exista o muzicalitate.
Rudyard Kipling – Dacă
Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
ªi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
ªi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
ªi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,
Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
ªi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,
Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,
Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
ªi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,
Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,
Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
ªi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,
Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,
Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
ªi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!
Mi-e scumpă amintirea acelui ev - Charles Baudelaire
Mi-e scumpă amintirea acelui ev — şi-l sui! —
Când Phoebus, zeul soare, mai aurea statui.
Atunci, fără de grijă, în toată-a lor minune,
Bărbatul şi femeia iubeau fără-a supune,
Îndrăgostit şi cerul, şi-i săruta din slavă
Iar stirpea creştea falnic, nu se ştia bolnavă.
Sublimă în rodire, Cybela, ca o vară,
Ai Terrei fii, mulţime, nu-i socotea povară,
ªi admirând lupoaica şi dăruirea sa,
La ţâţele-i preapline natura invita.
Sta omul în puterea deplinei tinereţi,
Stăpân pe viaţa-i toată, pe-acele frumuseţi
De roade pârguite, la trup catifelate,
Cu carnea de lumină, voindu-se muşcate.
Acum Poetul nostru visează fără rost
Cea tainică grandoare; prin locuri unde-a fost
Doar goliciunea-şi plimbă, de suflet, omenirea;
El simte-un val de scârbă întunecându-i firea
Văzând tabloul simplu şi fără de scăpare
De stârpituri cătându-şi veşmintele sumare!
Ciudate busturi! bune să sprijine vreo mască
ªi hâde trupuri, strâmbe, cu carnea moartă, flască,
Pe care zeul vremii, Utilul, implacabil,
De prunci i-a strâns în scutec de-aramă prea-durabil!
Femei cu chipuri stinse, ca falsele odoare,
Muncite şi hrănite de vicii, şi fecioare
Păstrând în plasmă morbidul păcatului matern
ªi al fecundităţii distrugător infern!
ªi noi, corupte neamuri, avem — nu neagă nime'—
Însemne neştiute acelor din vechime:
Obraji mâncaţi de cancer — amorurilor fiu —
ªi chipuri leşinate, cu farmecul pustiu;
Dar toate-acestea, însă, de muze plăsmuite!
Nu pot opri vreodată ca rasele-ostenite
S-aducă tinereţii un imn de preamărire
— Preasfântă tinereţe cu fruntea de uimire,
Cu ochi de limpezime, ca un izvor sclipind,
La toţi, la fiecare speranţe dăruind,
Ca florile, ca zarea, ca păsările-albastre:
Miresmele şi dorul, şi-ndemnul către astre!
O toamna in vie,
Incearca pamantul,
Palida, aurie
In murmur cu gandul...
Poate sa-si scuture parul
Plin de doine triste
Sa cada din cerul -
Asa ofelite...
Mai ramai toamna
O zi, o noapte
Sa-ti inchine pamantul
Roadele-ti secate.
Hai pleaca toamna
Esti trista si uda
Nu-mi lua sufletul in robie
Lasa-mi caldura si ruga
Sa pot trai mai departe
Iar tu... ia-ti frunzele-n sclavie
Adio Toamna.
Am sarutat aceasta lume cu ochii si cu miinile,
in faldurile inimii nenumarate-invaluind-o.
I-am potopit si zilele si noptile cu ginduri,
pina cind lumea si viata mea
s-au contopit intr-una singura.
Si draga mi-i viata,
pentru ca draga mi-i lumina cerului
intretesuta-n mine.
Daca a parasi aceasta lume
e tot atit de-nvederat cu a iubi-o --
trebuie sa fie un tainic inteles
intre-ntilnirea si despartirea vietii.
Daca iubirea de viata
s-ar dezamagi in moarte,
atuncea cancerul dezamagirii
ar roade maduva a toate,
iar stelele si-ar tot zbirci lumina,
pina s-ar face negre-n intuneric...