George Bacovia - Mister
Clavirile plîng în oras
Pe-o vreme de toamna pustie...
Si plopii plîng tot în oras,
Si-n totul e-o grea agonie.
Par casele triste castele...
Amorul, aici, a murit,
Si poate ca plîng la clavire
Fecioare cu par despletit...
Trec singur...si tare mi-e teama...
Si, unde ma aflu, nu stiu -
Vai, plopii detuna orasul...
Clavirile plîng în pustiu...
Cine a clădit Teba? - Bertolt Brecht
Cine a clădit Teba cu cele şapte porţi?
În cărţi sunt puse doar nume de regi.
Regii au târât uriaşele blocuri de piatră?
ªi Babilonul de atâtea ori nimicit -
cine l-a refăcut de fiecare dată? În ce fel de case
au locuit constructorii Limei cu sclipăt de aur?
Unde s-au dus zidarii, seara
după terminarea marelui zid chinezesc? Măreaţa Romă
e plină de arcuri de triumf. Cine le-a înfăptuit? Pe cine
i-au preamărit împăraţii? Multslăvitul Bizanţ
avea doar palate pentru locuitorii lui? Până
şi-n legendara Atlantidă
în timp ce marea îi înghiţea
stăpânii îşi chemau în noapte sclavii.
Tânărul Alexandru cuceri India.
Numai el?
Cezar îi bătu pe gali
N-a avut alături cel puţin un bucătar?
Filip al Spaniei a plâns, când şi-a văzut
flota scufundându-se. Nimeni nu a mai plâns?
Friedrich al II-lea birui în războiul de şapte ani. Cine
a mai biruit în afară de el?
Fiecare pagină, o izbândă
Cine a pregătit ospăţul victoriei?
Din zece în zece ani, un bărbat de seamă.
Cine a plătir spezele?
Atâtea relatări
Atâtea întrebări.
De ce priviri adânci ne-ai dăruit...
de Johann Wolfgang Goethe
De ce priviri adânci ne-ai dăruit
Ce prind în viitor ani grei să-nşire,
Iubirii, pământesc vis sorocit,
Nicicând să-i credem sfânta amăgire?
De ce ne-ai dat, Destin, un simţământ
Ce, inima mereu scrutând, o neagă
ªi prins în vălmăşagu-i orice gând
Ce ne-a legat, iscoditor dezleagă ?
Dar câte mii de oameni îşi cunosc
În bezna trudei, propria fiinţă?
Plutesc încoa şi-ncolo fără rost,
Gonind fără nădejdi în suferinţă,
ªi-n chiot prind fugare bucurii
Când blânde zări mijesc neaşteptate
Noi doi doar, bieţii, într-atâtea mii,
Iubind, ni-s bucuriile furate,
Iubim şi voia nu ne-o-mpărtăşim ;
Sărmanul gând cum poate să cunoască ?
În noi vedem ce nu putem să fim,
Mereu prinşi de visarea nelumească,
Mereu privind spre tot mai proaspăt vis
Dar şovăim pe drumu-ntredeschis.
Ferice-i cel ce vis deşert nutreşte,
Ferice-i de socoate sorţii vani.
Căci clipa ce-o-ntrevezi adevereşte
Destinul: visele surpa-vor ani.
Deci spune-mi – soarta ce ne pregăteşte?
Ne leagă lanţul unui tainic rost?
Din vremi trecute parcă-n gând mijeşte
Că soră ori soţia mea ai fost.
De-a fir-a-păr îmi cunoşteai făptura
ªi freamătul simţirii prinsă-n zbor,
Clipind, îmi desluşeai căutătura
Cetită greu de ochiul muritor...
Cum molcomeai tu sângele-mi fierbinte
ªi-i cârmuiai nestăpânite vreri!
Blânzi îngeri, braţele porneau s-alinte –
ªi piepu-mi răvăşit prindea puteri;
Uşoare vrăji îl ferecau în şagă
ªi farmecele îl învăluiau.
O fericire fără seamăn dragă,
În desfătări ce mă îngenuncheau.
Cresc împletite inimi laolaltă :
Cum simţi că eşti mai bun, mai omenesc,
Când simţurile luminos tresaltă
ªi volburile sângelui pălesc.
Pluteşte pe trecut doar amintirea,
Prin semne turburi inimii şoptind;
Un adevăr adânc, străvechi cât firea
Vădit e astăzi, gândul năruind...
Însufleţirea noastră pare stinsă,
Amurg ne pare dalbul răsărit...
Noroc că soarta-n truda-i mai aprinsă
Să ne preschimbe, tot n-a izbutit!
(trad: N. Argintescu-Amza)
Pomul Craciunului, de George Cosbuc
Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Padurea iarna doarme, c-asa vrea Dumnezeu.
Si numai cate-un viscol o bate uneori,
Ea plange atunci cu hohot, cuprinsa de fiori.
Si tace-apoi si-adoarme, cand viscolele pier,
In noaptea asta insa, vin ingerii din cer.
Si zboara-ncet de-alungul padurilor de brad,
Si canta-ncet; si mere si flori din san le cad.
Iar florile s-anina de ramuri pana jos
Si-i cantec si lumina si-asa e de frumos!
Iar brazii se desteapta, se mira asta ce-i,
Se bucura si canta ca ingerii si ei.
Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ti trimite dintr-insa Dumnezeu.
Un inger rupse-o creanga din brazii cu faclii,
Asa cum au gasit-o, cu flori si jucarii.
Departe intr-un staul e-n fata-acum Isus,
Si ingerii, o, cate si cate i-au adus.
Dar el e bun si-mparte la toti cati il iubesc,
Tu vino, si te-nchina, zi: “Doamne-ti multumesc”.
La Fontaine - Impotriva celor greu de multumit
În leagan, Caliope de mi-ar fi harazit
Alesul dar cu care iubitii-si încununa,
Eu tot pe mincimosul Esop l-as fi slujit;
Caci versul si minciuna se-mpaca împreuna.
Nu-s eu, din tot Parnasul, poetul priceput,
Sa stiu acele pilde a le-ntocmi mai bine.
Sa le-nnoiesc dorisem, iar daca n-am putut,
Sa izbuteasca altul mai înzestrat ca mine.
Si, totusi, eu facut-am, asa cum nu li-e felul,
Ca lupul sa graiasca si sa-i raspunda mielul.
Mai mult decît atîta: în lumea ce-o gîndesc,
Si iarba, si copacii, si frunzele vorbesc,
De-ai zice ca sunt toate vrajite, fermecate...
"Adevarat (tu, critic, ai sa zici),
Ai povestit pentru copiii mici
Vreo cinci sau sase basme minunate."
Doriti, domnilor cenzori, povesti adevarate?
Ati vrea un stil mai nobil? Ei bine, ascultati:
- De zece ani, troienii luptau fara-ncetare,
T;inînd în loc, sub ziduri, pe grecii-nversunati.
Si-o mie de asalturi la porti n-au fost în stare
Cetatea lor s-o cucereasca .
Atunci, dupa-al Minervei nascocitor îndemn,
Se apucara grecii sa ciopleasca
Un cal înselator, de lemn,
Si-n burta-i uriasa, pe rînd, s-au furisat:
Viteazul Diomede, Ajax cel înfocat,
Cumintele Ulyse, si-n urma toti eroii
Pe care nazdravanul aducator de moarte
În mijlocul cetatii-avea sa-i poarte,
Facînd sa se-nfioare, de groaza, zeii Troii;
Si astfel, viclenia aheilor isteti
Le-a razbunat silinta si le-a platit rabdarea...
"Destul! (Va zice unul din poeti.)
Tirada e prea lunga sa-ti taie rasuflarea.
De-altminteri, calul nascocit,
Si-acei conducatori de osti
Mai greu putut-ai sa-i cunosti
Ca vulpea care-odata pe corb l-a pacalit.
Nu-ti sunt la îndemîna subiectele acestea,
Nici stilul nobil!" Bine, atunci sa schimb povestea.
"O Amarila zuliara îsi tainuia aleanul ei,
Crezînd ca-i singura-n padure, cu oile si cu Grivei.
Dar Tircis a zarit-o si, -ascuns dupa-o tulpina,
A auzit-o cum suspina,
Zefirului soptindu-i si rugîndu-l
Pîn’ la iubitul ei sa-i duca gîndul...
"Aceasta rima nu e buna!
(Un critic aspru o sa spuna.)
E mult prea cautata, si nici macar nu-i noua;
Refa aceste versuri: sunt rele amîndoua..."
O, cenzor mofturos, las-o-ncurcata!
Eu, unul, nu-s în stare sa te-mpac;
Iar daca m-as trudi sa-ti fiu pe plac,
Povestea n-as mai scri-o niciodata!
avocatnet.ro explicăm legislația
justitiarul3 
pirvucristian 
ContSters74561