Charles Baudelaire – De profundis clamavi
Îţi cer acuma mila ta, tu, singura-mi iubire,
Din hăurile-n care greu inima mea geme.
E-o lume plumburie şi fără strălucire
În care noaptea-i plină de spaime şi blesteme;
Un soare fără vlagă pe cer stă şase luni
Iar şase luni e noapte din zare pînă-n zare.
E mai pustiu aicea ca-n ţările polare:
Nici vietăţi, nici ape, nici crînguri, nici păşuni!
O groază mai adîncă nu poate fi în viaţă
Decît cruzimea rece a soarelui de gheaţă
ªi bezna asta care-i cu Haosul la fel;
Rîvnesc la soarta celor mai josnice-animale
Ce pot să se scufunde în somnul lor tembel,
Aşa de-nceată-i vremea pe nesfîrşita-i cale!
(trad. Al.Philippide)
Omar Khayyam – Singuratatea omului
Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.
Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.
O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.
Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. ªi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
ªi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.
Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?
Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.
Cel care are pâine de astăzi până mâine
ªi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?
Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.
Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
ªi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!
Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
- Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…
Puţină apă şi puţină pâine
ªi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
ªi nici un cerşetor mai trist ca mine
Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? ªi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?
Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.
Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.
Otilia Cazimir - Ninge!
Ssst!… Maicuta gerului,
Cu manuta inghetata,
Bate-n poarta cerului
Si intreaba suparata:
- Unde-s stelele de sus?
- Iaca, nu-s!
Vantul rau le-a scuturat
Si le-mprastie prin sat.
Uite una: s-a desprins
Dintr-o margine de nor
Si coboara-ncetisor…
- Oare-a nins?
E un fulg si-i cel dintai
Si aduce-n vant ninsoare,
Drumuri albe peste vai,
Ras curat in ochii tai,
Sanioare,
Zurgalai…
George Toparceanu - Noapte de iarnă
Cad din cer margaritare
Pe orasul adormit...
Plopii, umbre solitare
În vazduhul neclintit,
Visatori ca amorezii
Stau de veghe la fereastra,
Si pe marmura zapezii
Culca umbra lor albastra.
Iarna!... Iarna trista-mbraca
Stresinile somnoroase,
Pune val de promoroaca
Peste pomi si peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare -
Umple noaptea de fantasme
Neclintite si bizare.
Din ogeagul de carbune
Face alba colonada
Si pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zapada,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmura anina, -
O ghirlanda de buchete
Care tremura-n lumina.
Reci podoabe-n ramuri goale
Ploua fara sa le scuturi,
Ici, risipa de petale,
Colo, roi usor de fluturi...
*
Si din valul de zapada,
Ca o muta aratare
Leganându-se pe strada,
Un drumet ciudat rasare...
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui matanii.
Câte-odata sta s-asculte
Clopoteii de la sanii.
Alteori uimit tresare,
Da din mâini soptind grabit -
Parca spune-o taina mare
Unui sot închipuit...
Ca o umbra din poveste
Se strecoara-ncet, si iar
Sta deodata fara veste
Rezemat de-un felinar.
Fata lui se lamureste, -
Pare-nduiosat acum...
Visator si lung priveste
Casele de peste drum:
Poarta mica... pomi în floare...
O fereastra luminata...
Stresini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altadata!
Si pareri de rau trecute
Cad pe inima-i trudita,
Ca un stol de pasari mute
Pe-o gradina parasita:
"Bulgaras de gheata rece,
Iarna vine, vara trece
Si n-am cu cine-mi petrece...
Bulgaras topit în foc,
Daca n-am avut noroc!
Daca n-am avut noroc..."
Glasul, înecat, se curma.
Omul, sovaind în strada,
Pleaca iar, lasând în urma
Pete negre pe zapada.
Aceasta este una din poeziile pe care bunica mea mi-o recita inainte de culcare .
Muma lui ªtefan cel Mare
de Dimitrie Bolintineanu
I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
ªi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!“
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- „Ce faci tu, copilă?“ zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
ªi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- „Ce spui, tu, străine? ªtefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti ªtefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
ªi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!“
III
ªtefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
ªtiu puritatea de Ana Blandiana
ªtiu, puritatea nu rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.
Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.
Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.
E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere - vis mut sau faimă?
Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg - cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi...
avocatnet.ro explicăm legislația
justitiarul3 
pirvucristian 
ContSters74561