Francesco Petrarca - Privirea mea se-ntoarce acum la anii-acei
Privirea mea se-ntoarce acum la anii-acei
Ce gândurile-mi toate le-au risipit în zbor;
Si-au stins si focu-n care eu, înghetat, arsei;
Si-au dat sfârsit odihnei de zabteri si de dor;
Si-au frânt credinta-n visuri de dragoste desarte;
Si-au sfâsiat în doua drag bunul vietii mele:
În tarna zace trupul – virtutea-n cer, departe;
Si mi-au rapit si rodul atâtor chinuri grele!
Azi, zguduit, vad bine ce gol sunt si stingher,
Ca pizmuiesc si omul cel mai sarac sub cer:
Mi-i jale si mi-i groaza de mine însumi, iata!
Ah, steaua mea! ah, soarta! ah, Moarte hrapitoare!
Ah, zi de-a pururi dulce si cruda totodata -
Cum m-ati adus în asta înjositoare stare!
Mama
de George Cosbuc
In văduri ape repezi curg
Si vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moara
Acolo, mamă, te zaresc
Pe tine-ntr-o cascioara.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacara lor geme:
Clipeste-abia din când în când
Cu stingerea-n bataie,
Lumini cu umbre-amestecind
Prin colturi de odaie.
Cu tine două fete stau
Si torc în rind cu tine;
Sint inca mici si tată n-au
Si George nu mai vine.
Un basm cu pajuri si cu zmei
Incepe-acum o fata,
Tu taci s-asculti povestea ei
Si stai ingindurată.
Si firul tau se rupe des,
Căci ginduri te framinta,
Spui soapte fara de-nteles,
Si ochii tai stau tinta.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfira...
Te uiti la el si nu-l rădici,
Si fetele se miră.
...0, nu! Nu-i drept să te-ndoiesti !
La geam tu sari deodata,
Prin noapte-afara lung privesti
"Ce vezi ?" intreab-o fată.
"Nimic... Mi s-a parut asa!"
Si jalea te răpune,
Si fiecare vorba-a ta
E plins de-ngropaciune.
Intr-un tirziu, nerădicind
De jos a ta privire
"Eu simt ca voi muri-n curind,
Ca nu-mi mai sînt în fire...
Mai stiu si eu la ce gindeam
Aveti si voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el !... Să-l vad venind,
As mai trai o viata.
E dus, si voi muri dorind
Să-l vad o data-n fată.
Asa vrea poate Dumnezeu,
Asa mi-e datul sortii,
Să n-am eu pe baiatul meu
La cap, în ceasul mortii!"
Afara-i vint si e-nnorat,
Si noaptea e tirzie;
Copilele ti s-au culcat
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatra-ncet plingind;
E dus si nu mai vine!
S-adormi tirziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!
Adolescenţi pe mare – Nichita Stănescu
Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare
o flotă infinită de yole. ªi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân’ la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.
Fiica mamei - M. Botnaru
Dulcea mea, cu tine stau la sfat
Ore întregi și tot sunt omul însetat,
Ochii mei și zi, și noapte, te doresc,
Dar nicicând din drag nu obosesc.
Mă înveți în toate să mai cresc,
Mă înveți din ban să înmulțesc
Și mă cerți, cu dulce o magie de povață,
Că nu știu să cruț a mea făclie-n viață.
Te-ai înălțat deșteaptă ca o stâncă
Și ai trecut în calea ta o mare-adâncă,
Ai adunat înțelepciune multă prea devreme
Și ai făcut din ea o vie, o avere pentru vreme.
Lângă sufletul tău, de mare fiică,
Eu mă simt ca o mamă mică, dar voinică,
Lângă inima ta, înecată în rară o lumină,
Eu mă simt o putere de femie, o divină.
Atâta prospețime și duioșie-mi dăruiești,
Cu a ta gingășie, ca pe o livadă, mă-nflorești
Și sunt convinsă, în orice clipă rece adunată,
Vei fi toiagul de nădejde, a mea fată.
Ești dulce vis, cu o seninătate ce mă crește,
Ești crezul meu, ce gândul mi-l hrănește,
Ești scutul meu, ce, veșnic, nu mai obosește
Și al tău dor, copila mea, mă ocrotește.
Azi nu mă plâng de soarta mea, ci o iubesc,
Din dor de mamă cu așa copii, viața o trăiesc
Cu imens soare, mă mângîie fiecare dimineață,
Voi îl trimiteți, ca pe o sărbătoare, în a mea viață!
Te voi iubi mereu
dupa Robert Munsch
O mama isi tinea nou-nascutul la piept si
incet il legana inainte si-napoi,
inainte si-napoi, inainte si-napoi.
Si in timp ce-l tinea cinta:
“Te voi iubi mereu,
te voi indragi pentru totdeauna,
Atit cit voi trai,
Copilul meu vei fi."
Copilul a crescut. El a crescut si a crescut,
si a crescut. A crescut pina a implinit doi ani,
si a inceput sa alerge prin toata casa.
Tragea de cartile din biblioteca. Tragea
toata mincarea din frigider si lua ceasul mamei
si-l arunca in toaleta. Citeodata mama isi spunea:
“Acest copil ma-nebuneste!"
Dar noaptea, cind copilul de doi ani era linistit,
mama deschidea usa camerei,
o strabatea tiris,
se uita de la marginea patului;
si daca el era intr-adevar adormit il lua
in brate si-l legana inainte si-napoi,
inainte si-napoi, inainte si-napoi.
Si in timp ce-l legana cinta:
“Te voi iubi mereu,
te voi indragi pentru totdeauna,
Atit cit voi trai,
Copilul meu vei fi."
Baietelul a crescut. El a crescut si a crescut,
si a crescut. El a crescut pina cind a implinit noua ani.
Si niciodata nu vroia sa faca baie, si de cite ori
bunica ii vizita el vorbea urit. Citeodata
mama ar fi vrut sa-l vinda la gradina zoologica!
Dar noaptea, cind el dormea,
Mama deschidea incetisor usa camerei,
o strabatea tiris si se uita de la marginea patului.
Daca era intr-adevar adormit, ea-l lua in brate
pe acel baiat de noua ani
si-l legana inainte si-napoi,
inainte si-napoi, inainte si-napoi.
Si in timp ce-l legana, cinta:
“Te voi iubi mereu,
te voi indragi pentru totdeauna,
Atit cit voi trai,
Copilul meu vei fi."
Baiatul a crescut. El a crescut, si a crescut,
si a crescut. Si a crescut pina cind a ajuns un adolescent.
El avea prieteni ciudati si purta haine ciudate,
si asculta muzica ciudata.
Citeodata mama lui se simtea
ca intr-o gradina zoologica!
Dar noaptea, cind acest adolescent dormea,
mama deschidea usa camerei lui,
o strabatea tiris si se uita de la marginea patului.
Daca era intr-adeva adormit, ea-l lua in brate
pe acel baiat mare, minunat,
si-l legana inainte si-napoi,
inainte si-napoi, inainte si-napoi.
Si in timp ce-l legana cinta:
“Te voi iubi mereu,
te voi indragi pentru totdeauna,
Atit cit voi trai,
Copilul meu vei fi."
Adolescentul a crescut. El a crescut si a crescut,
si a crescut. A crescut pina a devenit un adult.
A parasit casa parinteasca si si-a luat o casa
in cealalta parte a orasului.
Dar citeodata, in noptile intunecate
mama se urca in masina ei si traversa orasul.
Daca toate luminile in casa fiului ei erau stinse,
ea deschidea geamul de la dormitorul lui,
il strabatea tiris si se uita de la marginea patului.
Daca acel barbat mare, minunat, era intr-adevar adomit
ea-l lua in brate si-l legana inainte si-napoi.
Si in timp ce-l legana cinta:
“Te voi iubi mereu,
te voi indragi pentru totdeauna,
Atit cit voi trai,
Copilul meu vei fi."
Ei bine, acea mama a imbatrinit.
Si a imbatrinit, si a imbatrinit, si a imbatrinit.
Intr-o zi si-a sunat fiul si i-a spus,
“Ar fi bine sa vii sa ma vezi
caci sint foarte batrina si bolnava."
Cine el a ajuns la usa ea a incercat sa cinte
cintecul. Ea a cintat:
“Te voi iubi mereu,
te voi indragi pentru totdeauna …"
dar nu a putut sa-l termine
pentru ca era prea batrina si bolnava.
Fiul s-a indreptat spre mama lui.
A luat-o in brate si a leganat-o,
inainte si-napoi, inainte si-napoi,
inainte si-napoi.
Si i-a cintat acest cintec:
“Te voi iubi mereu,
te voi indragi pentru totdeauna,
Atit cit voi trai,
Mama mea vei fi."
Cind fiul s-a intors acasa in acea noapte,
a stat nemiscat mult timp la capatul scarilor.
Apoi a mers in camera
unde fetita lui nou-nascuta dormea.
A ridicat-o in brate si foarte incet a leganat-o,
inainte si-napoi, inainte si-napoi,
inainte si-napoi.
Si in timp ce-o legana a cintat:
“Te voi iubi mereu,
te voi indragi pentru totdeauna
Atit cit voi trai,
Copilul meu vei fi."
Adrian Paunescu - Repetabila Povara
Cine are parinti, pe pamânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti.
Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, înca vii, respirând tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.
Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Câta munca în plus, si ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamâni
Fii batrâni ce suntem, cu parintii batrâni
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prasila de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are parinti, pe pamânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dânsii copii?
Pe pamântul de cruci, numai om sa nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orasel, într-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are parinti, înca nu e pierdut,
Cine are parinti are înca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pâna-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, când n-ai ce sa-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara îi simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curând,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce înca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïta de plâns
Charles-Pierre Baudelaire - Prefata
Din ,,Florile Raului "
Greselile, pacatul, zgârcenia, prostia
Ne-arunca-n suflet zbucium si-n trupuri framântari
si noi nutrim cu grija blajine remuscari
Asa cum cersetorii îsi cresc paducheria.
Pacatele ni-s aspre ,caintele misele,
Marturisirea noastra ne-o rasplatim din gros
si iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros
Crezând cu lacrimi sterpe ca ne-am spalat de rele.
În mrejele pierzarii prelung Satan ne plimba
si sufletul ni-l lasa vrajit si vlaguit
si al vointei noastre metal nepretuit
Acest chimist destoinic în aburi îl preschimba.
Cu sfori ascunse,Dracul ne prinde si ne joaca!
De tot ce-i murdarie ni-i sufletul atras;
Spre Iad în orice clipa ne scoborâm cu-n pas,
Senini,printr-o adânca si scârnava cloaca.
Cum musca-un muieratic sarac,cu desfatare
Caznitul sân al unei vechi târfe scapatate,
Gustam si noi o biata placere, pe-apucate,
Ca pe-o lamâie veche storcând-o cât mai tare.
Noroade-ntregi de Demoni în capul nostru zbiara
Foind ca milioane de viermi încolaciti
si-n pieptul nostru Moartea,ând rasuflam truditi,
Cu gemete mocnite,râu nevazut coboara.
Daca pumnalul, focul,otrava, siluirea
N-au vrut sa-si puie înca blazonul lor poznas
Pe pânza care-o tese destinul nostru las
Pricina e ca slaba si trândava ni-i firea.
Dar printre serpi, pantere, sacali, mistreti , catele,
Maimute, vulturi, scorpii si monstri ce se zbat,
Se târâie, rag, urla,sporind neîncetat
În noi menajeria naravurilor rele,
E unul si mai mârsav, mai slut, mai rau la fire!
Desi nici nu se zbate si nici nu-i zgomotos
El ar distruge lumea întreaga bucuros
si-ntr-un cascat s-ar prinde sa-nghita-o omenire;
Urâtul e! - Cu lacrimi în sila revarsate,
Viseaza esafoduri fumând nepasator.
Pe monstru-acesta gingas tu-l stii, o! cititor,
- O! cititor fatarnic, -tu,semenul meu,-frate!
avocatnet.ro explicăm legislația
justitiarul3 
pirvucristian 
ContSters74561