În insula uneori locuită (Na ilha por vezes habitada)
de Jose Saramago
În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.
Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.
Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.
(traducere de Paul Abucean)
Cântec fără răspuns - Nichita Stănescu
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
Întrebări
Ana Blandiana
De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pamântului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
ªi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
- O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul.
Din volumul „Stea de pradă”, 1985
Ana Blandiana - Cuplu
Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
ªi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
ªi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
ªi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
ªi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
ªi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
ªi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
ªi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
ªi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
ªi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.
La mijloc de codru des... - Mihai Eminescu
La mijloc de codru des
Toate pasarile ies,
Din huceag de alunis,
La voiosul luminis,
Luminis de lânga balta,
Care-n trestia înalta
Leganându-se din unde,
În adâncu-i se patrunde
Si de luna si de soare
Si de pasari calatoare,
Si de luna si de stele
Si de zbor de rândunele
Si de chipul dragei mele