acceptare succesiune

Nu vreau sa critic pe nimeni (dar de fapt o fac si inca destul de rau), insa, lucrarile de specialitate sunt adeseori copiate unele dupa altele "cartile din carti se scriu" zice un prieten. Cred ca s-au preluat unele idei mai vechi fara sa se verifice daca acestea corespun situatiilor noi.
Trebuie avuta in vedere imprejurarea ca termenul initial prevazut de art. 700 Cod civ. a fost de 30 de ani si nu de 6 luni. In cazul termenului de 30 de ani, evident, ca problema trebuie privita altfel.

Acel termen de 30 de ani initial prevazut era acelasi cu termenul prescriptiei extinctive in materia imobiliara si nu degeaba a fost gandit asa .
Este un obicei la noi sa se amane acceptarea unei succesiuni in primul rand pe considerente financiare (n-are bani sa faca actele) .
Ba mai mult decat atat uitati-va la dezastrul si debandada creata de aplicarea legilor fondului funciar . S-au dat titluri de proprietate care atesta lui decuius un drept de proprietate extrafunciar. Fac mostenitorii demersurile sa-l intabule si incep caznele . Ba terenul n-are suprafata , ba-i mai mare decat parcela , ba-i mai mic decat dreptul cuvenit , ba s-a bagat altul si s-antabulat deja , ba desi are decuius dreptul pe hartie nu-l mai are in teren ... s a m d.
Santem tentati sa spunem ca n-are nici o legatura cu acceptarea mostenirii dar eu imi pun eu intrebarea fireasca : daca succesibilul este pus in imposibilitatea de a cunoaste exact intinderea drepturilor patrimoniale ale defunctului ( terenul nu este intabulat , averea defunctului n-a fost inventariata) cum ar putea el sa accepte pur si simplu succesiunea in necunostiinta a ceea ce de fapt reprezinta acea succesiune?.

Bine ai revenit adi! Insa termenul de 30 de ani este pentru prescriptia achizitiva nu extinctiva. In rest cam ai dreptate.

Liviule, nu-i rea argumentarea ta, insa vad lucrurile altfel.
Legea e buna atata timp cat nu face nedreptati. As vrea sa te intreb, ce face mostenitorul din exemplul meu anterior? Stai linistit, nu asa incercam sa-mi argumentez pozitia, eram insa destul de curioasa sa-mi spui cu ce a gresit omul si de ce anume nu mai poate face nimic...

Cat priveste obligatia mostenitorului de a tine legatura cu mortul... e cam ciudat, chiar in succesiunea legala, caci faptul ca nu ma inteleg cu tata nu inseamna ca nu-i mai merit mostenirea, in dreptul nostru... Sau ca el e suparat pe mine si nu-mi mai vorbeste de 3 ani...
Nici la obligatia de intretinere nu avem vreo datorie de a „tine legatura”, darmite la mostenire.
Consider ca e deplasata, legal, o astfel de cerinta...

Ai dat exemple chiar ca in cartea lui F. Deak, desi n-ai mai deschis-o... Bravo, exemplele sunt bune...
Deak insa mai da exemple de repunere in termen, in afara de cele aratate de tine... Apropo, eu nu vorbesc de suspendare, vorbesc de repunere in termen...
Astfel, in cazul de suspendare pe forta majora, da, imposibilitatea trebuie sa fie una absoluta...
Este vorba despre un eveniment exterior, care nu putea fi prevazut, de neinlaturat sau evitat...
In cazul de fata insa, eu vorbesc despre repunerea in termen. Care inseamna, in mare, ca desi termenul a trecut, el nu s-a implinit fata de mine. Astfel, Deak mai exemplifica si cazul legatarului care nu a cunoscut ca exista un testament in favoarea lui...
Daca legatarului nu i se poate imputa necunoasterea, de ce mie sa mi se impute acelasi lucru?
In afara pe argumen tarea pe forta exemplelor lui Deak, art. 19 din decretul despre prescriptie spune ca in cazuri temeinic justificate se poate face repunerea in termen.
Nu face vorbire despre vreo imputare sau neimputare a vreunei vini (desi Deak sustine numai ipoteza in care mostenitorului nu i se poate adzce vreo vina, lucru logic, dealtfel), nimic, doar ca motivul sa fie temeinic justificat.
Temeinic justificat inseamna ca e la latitudinea instantei, ca exemplele pot fi infinite ca numar si ca nu vorbim despre nicio exceptie expresa a legii. Sau vreo enumerare restrictiva.
Temeinic justificat inseamna ca nu e absolut in imposibilitate mostenitorul, dar e de inteles ca nu a actionat; este, astfel, nu o forta majora, ci un caz fortuit.
Vezi ca exemple de jurisprudenta o decizie in plen a TS, decizie nr. 7/’63, decizia nr. 1411/’73, motivare gresita dar solutie corecta TMB, decizia nr. 460/1997; astfel, impiedicarea nu trebuie sa fie una absoluta, asimilabila fortei majore.
Concluzia: impiedicarea trebuie sa fie una relativa, raportata la situatia si conditia partii care o invoca, in raport cu acest lucru se va verifica si temeiul si justificarea repunerii in termen.
Caracterul absolut al impiedicarii e motiv de suspendare si daca am accepta ca si la repunere in termen tot impiedicari de aceleasi gen ar trebui sa existe, atunci ne intrebam care este scopul urmarit de decretul 67/’58 de aplica doua institutii de drept diferite aceleiasi situatii...