divort-minor de 3 ani

Eu am pierdut custodia fiicelor mele minore deşi sunt cadru didactic, deşi nu mi s-a putut imputa nicio vină în relaţia cu fetele mele şi nici nu mi-am permis să le las cu bunicii vreodată. Deci, se poate orice. Cu o condiţie, două: să ai bani şi să fii capabil de orice. Inclusiv de manipularea adevărului până la distorsionarea lui completă.

Mie uneia mi se pare bizar să spui că mama petrece opt ore pe zi cu prietenele în oraş, ba chiar şi nopţile după care să ... te scapi şi să declari că "Nu contest ca este iubit doar ca este un pic cam neglijat de catre mamă".
Ei, cum sună asta?
Supriză! A fi mamă nu înseamnă să stai zi lumină cu cel mic! Pentru că nu eşti doar mamă, eşti şi femeie,eşti şi fiinţă socială ... mi se pare mie, sau dacă petrecem cîteva ore cu prietenele iar cel mic e în grija bunicii, în siguranţă, înseamnă că "neglijăm puţin copilul"?
Copilul are nevoie de o mamă relaxată şi voioasă. ªi pentru asta mama are nevoie să îşi petreacă ceva timp şi la coafor, şi la cumpărturi, şi la o cafea cu prietenele.
Iar asta e în interesul tutror, inclusiv al copilului, caruia nu îi trebuie o mamă frustrată.
Evident şi escapadele mamei ar trebui să aibă nişte limite...

Buna partea a doua a mesajului de mai sus. cu privire la prima, pentru ca e offtopic si sensibila, ma abtin sa comentez.
Dar cele aratate de doamna acolo sunt corecte si da, e posibil ca acceptiunea de a fi mama sa difere in ochii mamei fata de ochii dv. Pentru aceea, ce e nevoie pentru mama de a evada poate fi pierdere de timp pentru dv.

Dar asta instanta va analiza concret.

D-na Lara12 si eu sunt mama a 2 copii si eu meg cu prietenele si eu am grija de mine ca femeie nu doar ca mama. Doar ca nu zi de zi .Cat despre manipularea adevărului până la distorsionarea lui completă nu cred ca este in interesul nimanui pana la urma copilul conteaza sa nu iasa din aceasta nefericita situatie marcat. Eu inca mai am speranta ca se vor remedia toate divergentele dintre cei doi copiii(caci au doar 26 ani el si 23 ani ea).
Multumesc tuturor pentru raspunsuri si va doresc numai bine.

Sincer, eu daca nu fac zilnic ceva pentru mine seara simt ziua neterminata, parca nu am realizat nimic.
Asa cum v-am spus in mesajul anterior, depinde de la om la om, de la mama la mama. Instanta va analiza in ce masura nevoia doamnei de timp pentru dumneaei intra in conflict cu interesele copilului.
Faptul ca eu gandesc asa nu inseamna ca acesta e adevarul absolut si ca, pentru o alta persoana, faptul de a se gandi la sine nu ar putea fi un gand abia razlet, care apare de cateva ori pe an.
Stiu mame care nu au iesit la un suc de cativa ani si pentru ele e ok; stiu altele care simt nevoia sa mearga in club inca. Suntem diferiti sio gandim ca atare.
Toate astea nu au nicio importanta atata timp cat nu intra in conflict cu nevoia copilului de parintele sau.

nicoletai a scris:

D-na Lara12 si eu sunt mama a 2 copii si eu meg cu prietenele si eu am grija de mine ca femeie nu doar ca mama. Doar ca nu zi de zi .Cat despre manipularea adevărului până la distorsionarea lui completă nu cred ca este in interesul nimanui pana la urma copilul conteaza sa nu iasa din aceasta nefericita situatie marcat. Eu inca mai am speranta ca se vor remedia toate divergentele dintre cei doi copiii(caci au doar 26 ani el si 23 ani ea).
Multumesc tuturor pentru raspunsuri si va doresc numai bine.

Aşa cum spune doamna avocat mai sus, nu suntem identici. Mai mult, vorbim de o mamă de 23 de ani, care pentru mine este încă un copil. Asta înseamnă că, dacă aş judeca eu cazul acesta, aş înţelege perfect nevoia ei de evadare. Precum am spus, până la un punct.
Dvs nu aţi spus că iese în fiecare zi şi chiar de ar fi aşa, instanţa va aprecia dacă cel mic suferă de pe urma ieşirilor mamei în oraş. Dacă cel mic doarme cât e mama cu prietenele, nu e ok? Dacă o zi pe săptămână copilul stă doar cu bunica, e aşa tragedie? Soţul meu a primit custodia deşi nu doarme acasă 5-6 zile pe lună şi, practic, o săptămână pe lună e indisponibil pentru copii.
Chiar şi instinctul matern se manifestă diferit. Sunt mame care îşi sufocă copilul, nu se simt bine decât dacă îl cocoloşesc, se tem mereu că i se poate întâmpla ceva rău, e o traumă pentru ele să îl lase cu altcineva. Sunt mame care nu-s atât de îngrijorate, care pun preţ pe independenţa copilului, fiindcă şi ele sunt la fel. Nu înseamnă că unele iubesc mai mult şi altele mai puţin. Iar dvs aţi afirmat negru pe alb că nu contestaţi că mama îşi iubeşte copilul, nu?
"A neglija puţin" este opinia Dvs. şi nu va conta în instanţă atâta vreme cât discuţia merge pe firul sensibil al "cum e bine să ne creştem copilul". Se va judeca doar dacă mititelul suferă, dacă e pus în pericol şi cam atâta. Dreptul părinţilor de a decide cum să îşi crească copilul e apărat de lege, atâta vreme cât nu tulbură interesul major al acestuia. Iar când se întâmplă, sunt decăzuţi din drepturi.
Poate că nu vă place atitudinea mamei, poate nici tatălui nu-i convine, poate se simte ameninţat şi nesigur uneori chiar folosit. Dar îmi pare că avem de-a face cu doi copii cu un copil care au nevoie de ajutor. Iar divorţul nu e soluţie decât atunci când suferinţele nu se mai pot alina.
Dacă doar asta îi reproşaţi mamei ... gândiţi-vă că ar putea fi totul consecinţa neputinţa mamei de a mai duce povara creşterii unui bebe. Unele femei sunt copleşite şi poate au nevoie de ajutor. Pe care nu ştiu să îl ceară. ªi atunci e nevoie de oameni înţelepţi în jur. E uşor să acuzăm dar nu trebuie să judecăm pe nimeni după noi, ci după ce sunt oamenii aceia capabili să facă. Aşa că mai bine verificăm minuţios cât e rea intenţie în comportamentul mamei şi cât e neputinţă.