desfierea unui copil înfiat

doamne, deci daca a avut ghinionul sa fie abandonat la nastere, gata, doamna care a "comandat" (ce cuvant) un copil are ce a cerut. un copil nu este o marfa returnabila sau nu, este o fiinta omeneasca, adoptat sau nu. mama a obosit sa fie mama, copilul nu este "cuminte" deci la gunoi cu el. luam altul sau...il schimbam sau... are 13 ani pentru Dumnezeu...este DOAR UN COPIL.... am vazut sfaturi despre cum se poate "scapa" de copilul nedorit....acest copil, in opinia mea, are nevoie de psiholog, de incredere, de ajutor si mai ales de extrem de multa iubire. poate la orice greseala i s-a reprosat norocul de a fi fost ales si adoptat.. deci recunostinta in genunchi daca se poate. nu stiu, dar ma tem , dupa vehementa postarii ca sunt pe aproape. e doar un copil speriat care are nevoie de ajutor..

kres a scris:

Mie mi s-ar parea foarte normal ca un copil infiat care are un comportament salbatic, antisocial de tipul celui descris, sa poata fi desfiat si lasat pe drumuri, mai ales daca relatia cu parintii adoptivi a devenit ireconciliabila. Puneti-va in locul acelui parinte adoptiv...Ce ati face? Ati intoarce si celalalt obraz, v-ati lasa calcati in picioare?

Cand esti parinte nu se pune problema de a intoarce obrazul, si de a te lasa calcat in picioare. Cand esti parinte nu dormi noaptea la o simpla raceala, uiti de oboseala, gasesti cuvinte de alinare, te bucuri alaturi de copil la o nota buna si gasesti solutii atunci cand apar problemele. Si nu faci asta ca sa primesti ceva in schimb.
Am cunoscut cativa copii infiati de-a lungul vietii mele si, dintre ei, cei mai reusiti adolescenti/adulti au devenit aceia care au avut parte de cei mai reusiti parinti, care au stiut sa ofere educatie si nu in ultimul rand suflet.
Haina de parinte nu se imbraca/dezbraca dupa bunul plac. Nu te poti trezi cand copilul are 13 ani sa spui "de azi nu mai merge, m-am razgandit". O problema asa mare nu apare peste noapte, trebuiau sa se vada semnele de mult.

Va mulțumesc pentru răspunsurile dvs.!

Sunt de acord cu cu domnii care au spus ca primii ani de viata sunt decisivi la copii. Bănuiesc ca problemele de acolo au apărut și în acest caz. Mama ei naturala a părăsit-o la spital, are 10 copii (da 10!!!) cu bărbați diferiți, pe toți i-a părăsit la naștere, deci nici măcar nu intra în discuție.
Doamna despre care discutam are și copii naturali mai mari decât fata adoptata, pe fata a luat-o pentru ca a considerat ca are posibilitatea de a da o șansă unui copil. Dar ma gândesc ca este depășita de situație...
Legile din Romania sunt făcute după ureche în ceea ce privește copii abandonați, adoptați sau sub tutela Statului, în străinătate exista centre specializate pentru copii cu acest tip de tulburări emoționale și comportamentale severe. (la noi exista vestita școală de corecție). In mod normal Statul ar trebui sa pună la dispoziție astfel de centre cu psihologi și terapeuți, pentru ca nu toți părintii adoptivi sau naturali au capacitatea de a gestiona astfel de copii cu probleme emoționale. ( si nu ma refer la orfelinate unde situația este fenomenal de disperata)
Si încă o chestie, eu personal, nu cred ca furtul, bătăile și injuriile reprezinta un comportament normal pentru adolescenți.
Desfierea este o soluție finala într-adevăr, dar nu cred ca ar trebui privita asa de rău, nu ma refer numai la acest caz, dacă acești copii ar fi ajutați de persoane care au fost pregătite profesional pentru acest lucru, multi dintre ei ar fi putea fi reintegrați în societate normal, decât sa fie plimbați intre asa-zișii asistenți sociali.

Mulțumesc!

Eu sunt de parere, ca se impune o testare psihologica a copilului.

Agresivitatea este absolut normală în adolescenţă, este o metodă de a căpăta forţă, încredere, independenţă. Nici nu mai vorbim de schimbările fizice ce nasc o groază de frustrări ce adesea se manifestă prin agresivitate. De asemenea e posibil să fie simple forme de a atrage atenţia asupra sa, o dorinţă de atenţie. Cam ceea ce fac copii mici când vor să fie băgaţi în seamă, ţipă, lovesc părinţii, i trag de păr, fac prostii doar cât să li se acorde atenţie.
Văd că majoritatea consideră că starea este creată de o carenţă afectivă maternă, dar nu e neapărat adevărat. E posibil ca acest copil să fie prea răsfăţat şi să reacţioneze astfel pentru că, în concepţia sa, i se cuvine totul, iar dacă i se refuză ceva se consideră nedreptăţit şi reacţionează agresiv.
Există foarte multe teorii legate de evoluţia individului şi de influenţa copilăriei asupra dezvoltării sale, însă din experienţa mea niciun individ nu va fi influenţat de ceea ce i se întâmplă până în 3 ani. De altfel sunt extrem de puţine persoane ce au vreo amintire din acea perioadă.
Chiar am un caz similar în preajmă. Cel ce mi-a fost ca un al doilea tată a fost adoptat tot cam pe la 2 ani. Părinţii adoptivi aveau deja un copil natural, dar precum doamna menţionată, au vrut să ajute un copil abandonat. Părinţii adoptivi au avut foarte multe necazuri, s-au îmbolnăvit, unul cancer, altul diabet (atât de sever încât i s-au tăiat picioarele), iar băiatul adoptat le-a fost mai mare sprijin decât copilul natural. Este şi acum recunoscător părinţilor pentru sprijinul acordat, chiar dacă aceştia nu mai sunt printre noi. Nici nu mai spun că şi acum îşi mai ajută fratele vitreg. Aşa că aceste concepţii precum că un copil ce a trăit în un orfelinat este deja distrus, mi se par destul de lipsite de bază.
Recomandarea mea este ca dacă doamna nu îşi permite să îi plătească câteva şedinţe de consiliere, să apeleze la psihologul şcolii. Discută deschis cu acesta, îi explică cum stau lucrurile, iar acesta are obligaţia de a discuta cu acest copil şi de a încerca să afle de ce se poartă astfel.