fara indoiala contactul de imprumut bancar este unul de natura comerciala conf. art. 3 pct. 11 Cod comercial care prevede că legea consideră fapte de comerţ, operaţiuni de bancă şi schimb.
in acelasi timp prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879 s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestaţiuni în natură.
fara indoiala este si faptul ca legea 313/1879
se aplica SI contractelor de imprumut de natura comerciala.
Din examinarea actelor de la dosar şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, rezultă că prima instanţă a apreciat bine, că atâta timp cât prin dispoziţiile art.1 din Legea nr.313/1879 (în vigoare şi în prezent) s-a stipulat expres „clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi este şi va rămâne anulată”, fără a face distincţie sub aspectul naturii juridice a actului încheiat (contract comercial sau contract civil),contestaţia debitoarei împotriva titlului executoriu (rezultat din contractul de împrumut, în care a fost introdusă clauza penală) este întemeiată şi ca urmare a foat admisă contestaţia la executare şi anulat în parte titlul executoriu, cu consecinţa înlăturării plăţii penalităţilor de întârziere.
...
Cu alte cuvinte, prevederile legale invocate de recurentă reglementează o altă materie, decât cea care formează obiectul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.313/1879, care au fost examinate anterior şi care prevăd expres nulitatea clauzei penale introdusă în contractele de împrumut, fără nici o distincţie dacă acestea sunt comerciale sau civile.
[ link extern ]
Pe de altă parte Legea 313/1879 se referă la oricare contracte şi nu numai la contractele civile. Că este aşa rezultă şi din interpretarea art. 3 din lege care exclude aplicarea acestor dispoziţii la contractele comerciale, ceea ce, printr-o interpretare ,,per a contrario”, dispoziţiile art. 1 şi 2 sunt aplicabile, aşa cum se prevede şi în chiar titlul legii, oricăror contracte, civile sau comerciale.
[ link extern ]
Dispoziţiile artl şi art. 2 din Legea nr. 313/1879 fac vorbire despre „contractele de împrumut", fără a se face precizarea că dispoziţiile respective se aplică doar contractelor civile, astfel că ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Legiuitorul a făcut în mod expres această distincţie doar în cuprinsul art 3 din lege, care se referă la admisibilitatea anatocismului în materie comercială, acesta fiind însă un argument în plus în favoarea interpretării aplicării dispoziţiilor articolelor anterioare atât în materie civilă, cât şi în materie comercială.
[ link extern ]
intrebare:
care este temeiul legal al perceperii de penalitati de intarziere in contractele de imprumut bancare ale populatiei?
sau, daca este discutabil (nu e cert) temeiul legal, cum e posibil sa se percepa (pe ceva incert, nesigur) sume de bani colosale drept "penalitati de intarziere" la toata populatia imprumutata?
sau nu exista niciun temei legal?