Proces pe articolul 905

Acest tata minunat i-a spus minorei ca o va lua la el de la mama ei, si cand va creste o va trimite la produs, ca sa isi scoata si el banii de pensie alimentara pe care i-a platit atatia ani.
Stiu aceasta deoarece copilul nu a inteles si mi-a reprodus discutia cu tatal ei in totalitate. Eu in schimb, am inteles tot. Nu cred ca mai are rost nici un comentariu. Daca sunt femei care isi inchipuie ca acesti monstri nu exista, doar i-a creat imaginatia noastra, a femeilor disperate care scriem de ani de zile pe acest site, poate cineva ne va baga in seama, le doresc sa-i intalneasca in realitate. Le multumesc tuturor (atat femei mame singure cat si barbati tati singuri) ce au analizat situatia cu celeritate si m-au ajutat cu un cate un sfat ce a cantarit enorm de mult in lupta mea pentru supravietuire.

Nu exista doamna femei care isi "inchipuie", exista insa femei care stiu ca in general barbatul are portofelul mai gros ca al femeii, si pe cale de consecinta s-au pus in slujba a.r.p.c, t.a.t.a sau reprezinta in instante astfel de "tatici" si ne scot pe noi drept nemernice si alienatoare (asa zisul sindrom al alienarii parentale, sustinut, printre altii, de escrocii de la a.r.p.c, fiind vorba despre o "afectiune" inexistenta si nerecunoscuta in DSM-5)

Am convingerea că acest articol 905 din NCPC, aplicat în problemele cu minorii este o ABERAŢIE, o măsură negândită, votată la indicaţia degetului ridicat în această batjocura de for legislativ. Nu incriminez măsurile de punitate financiară în problemele financiare, în problemele de relaţii familiale acestea nu îşi au locul.
Nu am pregătire juridică, dar simt că această măsură, de a amenda un părinte în favoarea celuilalt nu este constituţională, fie dacă ne referim la egalitatea dintre cetăţeni, fie la prevederea că nimeni nu e mai presus de lege, fie dacă ne referim la libertatea individului.
Apropo de mult invocata "alienare părintească", am mai dat exemplul copilului meu:
a. Copilul abia pornit să umble, se apropia de soba fierbinte; degeaba îi spuneam că nu-i voie, că arde, până nu şi-a pus mânuţa şi s-a ars, nu s-a ferit. După, nu s-a mai apropiat niciodată de foc
b.Copilul sugar a necesitat tratament injectabil; a venit acasă o doamnă asistentă, să-i dea injecţia. Deja la a doua venire a asistentei, la vederea ei, copilul sugar începea să urle, fiindcă ştia ce îl aşteaptă.
Putem vorbi de reflex condiţionat.
Copiii care refuză să plece cu celălalt părinte refuză din reflex, subconştientul le dictează reflexul. Dacă îl obligi să acţioneze împotriva a ceea ce simte, îl traumatizezi.
Copilul meu refuză să plece cu tata, el ştie de ce îi este frică.Poate că a venit să-l ia cu o mulţime de oameni necunoscuţi, cu Poliţie, executor, inspectori...După aceea, 2 luni de zile nu a mai ieşit din curtea casei, nici cei mai iubiţi prietenuţi nu au reuşit să-l convingă, plângea cu convulsii numai la îndemnul de a merge împreună la ştrand sau la pădure, şi eu plângeam lângă el, a neputinţă. Starea asta au constatat-o şi cei de la Autoritatea Tutelară, unde a insistat el în continuare, au şi consemnat în răspunsul la reclamaţia lui.
Mă întreb, care e interesul minorului ca , de ex. mama să plătească una lună 100 lei/zi întârziere? adică 3000 lei-salariul minim pe 4 luni? Cum se socoteşte ziua de întârziere?

Oare un părinte care a abuzat copilul, care nu e părinte decât cu numele, ştiind că poate obţine bani de pe urma copilului, nu va proceda la fel, tocmai să obţină refuzul copilului şi de a incasa amenda de la mama?

In situatia in care minorul refuza sa relationeze cu parintele nerezident, avand in vedere "principiul de aur" al exercitarii autoritatii parintesti in comun, adica al acelui ansamblu de drepturi si obligatii, este cel putin o grava fractura de logica ca cei doi parinti, prezumati egali in raport de copiii lor, sa nu mai fie egali cand vine vorba despre responsabilitati. Adica, daca amandoi au drepturi egale la fel trebuie sa le fie si obligatiile! Din exercitiul drepturilor decurg si consecinte, culmea! Poate daca copilul refuza sa plece cu celalt parinte o fi si o parte vina acestuia si rezultatul prestatiei sale de parinte. Nu se poate suntem egali in drepturi dar vinovat de rezultat este doar unul, mereu acelasi, parintele rezident! Este o incalcare flagranta a prezumtiei bune credinte sa "condamni" a priori exclusiv comportamentul unuia singur dintre parinti si anume a celui rezident si este totodata o exonerare, a priori, de orice responsabilitate a parintelui nerezident, de parca acesta nu ar avea discernamant sau ar fi incapabil.

E putin absurd sa credem ca o persoana poate convinge un copil sa faca sau sa nu faca ceva in 2 zile pe an cand il vede 30 de minute, iar parintele rezident nu poate sa-l convinga de contrariu pe acelasi copil in restul de 363 de zile.
Aici ori e o problema si parintele rezident nu stie cum sa-si educe copilul ori nu vrea sa-l educe in sensul de a-l convinge sa-si vada si celalalt parinte (astea in conditiile in care nu se poate dovedi o trauma psihologica, copilul nu e in urmarire, programul nu e schimbat etc.).

Mari puteri au parintii astia nerezidenti!! E de domeniul fantasticului.
Daca nu-i vrea copilul la gradinita si pruncul a urlat o luna, nimeni nu tipa sa se interzica gradinitele! Il duc acolo, parinti responsabili, zi dupa zi, sa infrunte copilul frica de abandon, sa se maturizeze, sa devina independent si sa treaca peste identitatea fizica cu mama/tatal.
Dar daca e sa-l duca la celalalt parinte, frica de abandon a copilului e transformata in traume facute de parintele nerezident...

Pai daca copilul e traumatizat, dovediti usor, stiti ce usor? Facet sesizari la directie, faceti un raport independent si de-aici e simplu.
In lipsa de a dovedi asta in instanta... despre situatiile astea vorbim?