Fatarnicia noastra cea de toate zilele

Exista o falsa modestie care este desertaciune, o falsa glorie care este nesocotinta, o falsa maretie care este micime, o falsa virtute care este fatarnicie, o farta intelepciune care este prefacatorie

Jean de la Bruyere:P

[ link extern ]

CLIPE DE VIATA...
Acoperiti-va durerea cu zambete...

Cand esti intr-un oras nou si ai nevoie de ceva, ai doua posibilitati, ori intrebi un localnic, ori cauti sa te descurci singur, urmarind puzderia de firme ce se afla la tot pasul. Am fost recent intr-o asemenea situatie, si cum imi place sa ma descurc singur mi-am ridicat ochii, incercand sa gasesc o firma care sa ma scoata din incurcatura. "Daca ati venit in urma anuntului nostru ati nimerit bine, va rugam sa poftiti in sala", imi spune o voce luandu-ma de mana. Cobor privirea. Langa mine intrun carucior cu rotile, un om intre doua varste, caruia ii lipseau ambele picioare. Invitatia a fost atat de surprinzatoare, incat nu am putut sa refuz. Am intrat in sala si o alta persoana, si ea tot cu un handicap motoriu, dar care se putea misca pe propriile picioare mi-a aratat unde sa ma asez. Cand m-am dezmeticit in sfarsit, am inteles ca era vorba despre o adunare a persoanelor cu handicap. Scopul, strangerea unor fonduri, pentru a-l ajuta pe un prieten care se afla intr-o situatie foarte grava. I-am privit pe acesti oameni, fiecare purta cu el o durere, o durere de care stia ca nu va scapa niciodata. O durere pe care au invatat sa o poarte cu demnitate. O durere pe care chipul lor nu lasa sa se intrevada ca exista. O durere pe care au invatat sa si-o acopere cu zambete. In sinea mea, m-am simtit rusinat. Noi, cei care ne consideram oameni normali, ne plangem din orice. Vom invata oare si noi vreodata sa fim ca ei ? Poate numai daca vom invata, cea ce pentru ei e atat de usor, sa ne acoperim durerea cu zambete.

Anul trecut socrul meu a trecut in Lumea Dreptilor. Am avut ocazia sa constat cu surprindere ca la 75 de ani ai sai, soacra mea isi indeplinea "obligatiile" crestinesti de ochii prietenilor si la insistentele noastre (ale mele si sotului meu), cu motivatia ca oricum "lui nu-i ajuta la nimic, si se cheltuie o groaza de bani". N-ar fi fost nimic interesant pentru mine (a avut tot timpul tente de egoism si avaritie), daca nu continua sa detalieze in plen, la o masa de familie filozofia sa. "Credinta este pentru prostii care se duc la biserica sa-i prostesca un popa sa dea bani"-a spus ea. I-as fi acceptat pozitia, necredinta intru Doamne Doamne daca nu stiam ca totusi din cand in cand merge la Biserica, asa ca nu m-am putut abtine si am intrebat-o: "Dar dvs. de ce mergeti la Biserica?" Raspuns: "E... nu se stie niciodata...., daca totusi e ceva...". Reactia mea a fost mult prea spontana, am realizat ce am spus dupa ce m-am auzit deja vorbind: "Asta este fatarnicie, daca cu altii mai tine... cu Doamne Doamne nu cred!". Urmarea a fost tragic comica gen Caragiale, moare mam'mare, respiratie precpitata la madam, probabil ca daca nu intervenea diplomat sotul meu urmau si ochii peste cap, lesinul si sticluta cu saruri. Momentul s-a pasat si am decis in sinea mea in viitor sa continui relatia in aceeasi termen ca in ultimii 22 de ani, protocolar si in traditiile meselor festive si acelora de intrunire masa de duminica in familie. Dupa un timp, fetita mea, care chiar azi implineste 14 ani, ma intreaba de ce ma port asa cu buni, frumos, elegant... I-am raspuns ca uneori este bine sa intelegi sa fii si tolerant daca poti astfel sa eviti momente cel putin penibile. A stat un pic, a cugetat si mi-a spus: "Stii mama, tu nu esti asa! Te-ai schimbat si nu imi place. Acum esti si tu fatarnica fata de buni, esti ca ea fata de Doamne Doamne!". Am zambit. M-a pus pe ganduri si i-am dat dreptate : "Da, uneori poate suntem fatarnici si ne gasim diverse motivatii ca toleranta sau...altceva la indemana, pentru ca atunci cand e vorba de noi, chiar nu ne place." I-am multumit ca mi-a atras atentia, i-am spus ca oricand poate sa-mi spuna ce gandeste dar, am facut intelegerea ca fata de buni ma simt mai confortabil daca o luam ca si toleranta. Am avut o seara in care am ras si ne-am simtit bine. Cred ca toti suntem fatarnici din cand in cand, spre linistea mea, gandesc sa mai existe si circumstante atenuante, chiar daca fapta in sinse este aceeasi.:)

Ati atins un punct sensibil...dupa parerea mea foarte important in psihologia noastra colectiva. Suntem teribil de conformisti. Se spune ca suntem un popor de credinciosi, bisericosi, cu frica lui Dumnezeu.....asi! Ma uitam la tv la stirile prilejuite de sarbatorirea diferitelor hramuri de biserici sau moaste. Mie mi se face frica pur si simplu de aceasta dezlantuire de instincte primare sub obladuirea bisericii. Daca era tras de-o parte de vreun reporter si intrebat ce face acolo omul (femeile in general) spunea ca pentru sanatate, ca pentru copii, ca pentru familie..... intra inapoi in gramada si se pierdea in zbuciumul colectiv; nu stiu daca se mai gandea de ce venise acolo..... Nu mai vorbesc de oala cu sarmale de dupa.....
De multe ori mi-am pus problema, eu fiind o persoana care nu agreaza acele ritualuri fixe si complicate ale pomenilor, de ce in Ardeal lucrurile sunt mai simple, in Oltenia, Muntenia si Moldova, mai cu seama, ele capata niste dimensiuni grozave! Nu tot acolo se duc mortii?
Nu-i mai simplu cand te duci la piata sa iei o paine-n plus si 100 g de salam s-o dai unui pensionar mai amarat din blocul tau...sau cateva fructe si sa le imparti copiilor pe care-i intalnesti in cale sau vreunei batranici care se uita lung la gramezile de fructe din piata? Si sa-ti spui in gand...asta-i pentru mama...sau pentru tata...sau pentru cineva drag dus in lumea de Dincolo?

CLIPE DE VIATA...
Umilinta rasplatita cu bunatate...

Afara plouase torential, asa cum ii sta bine unei ploi de vara. Acum, mai cernea marunt, cu ultimile ei puteri niste picaturi mici. Am intrat intr-un magazin alimentar cu autoservire. Pe jos se adunase, carata de picioarele clientilor, destula apa, imbibata cu praf si mizerie. Langa un perete la intrare, o femeie in varsta, statea linistita, ca si cum si-ar fi cautat acolo adapostul. Desi era cald, femeia era imbracata cu un palton, care nu mai stia de multa vreme probabil cum arata un nasture. Femeia isi legase peste el cordonul unei rochii, sau cine stie, pentru ca nu se potrivea nici culoarea si nici materialul. Sub bratul stang tinea o paine, din care rupea din cand in cand cate o bucatica, pe care dupa ce o studia parca atenta, o mesteca cu placere ca pe o bunatate rara. De la una din case, casiera ii arunca la picioare in apa murdara care era pe jos, o moneda de 10 bani. Ia-ti averea si pleaca, se rasteste ea la femeia, care se vedea de departe ca era necajita. Femeia s-a aplecat, a luat moneda, a sters-o linistita ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si a pus-o in buzunarul paltonului. Multumesc maica, sa traiesti, a rostit femeia cu toata bunatatea de care era in stare, apoi a iesit. Cersetori dracului, zice un client care tocmai platea. Nu am avut marunt, spune casiera, si nu a plecat pana nu i-am dat cei 10 bani restul. M-am intrebat in gandul meu, oare acea casiera, iar fi dat batranei ceva fara cei zece banuti ? Am ramas cu intrebarea, raspunsul n-am sa-l stiu niciodata. Stiu insa ca biata femeie desi a fost umilita aruncanduise pe jos banutul care i se cuvenea de drept, a multumit totusi cu bunatate.